E a doua zi de Paște pentru creștinii ortodocși, dar pentru jurnaliștii din toată lumea este Ziua Mondială a Libertăţii Presei. O zi în care ne punem profesia sub lupă și analizăm nuanțele din care (mai) e compusă. La nivel internațional, vremurile nu sunt deloc bune pentru jurnaliști. Pandemia de COVID-19 a consolidat tendințele represive în întreaga lume, iar situația libertății presei s-a înrăutățit, în ultimele 12 luni, pe toate continentele, după cum reiese din raportul anual pe 2021 privind libertatea presei al Reporters sans frontières / Reporters Without Borders / RSF. Concret, [jurnalismul], ca vaccin contra dezinformării, este blocat în peste 130 de ţări din lume. Practic, meseria de jurnalist este blocată, parţial sau total, în 73% din cele 180 de ţări din lume evaluate anual de ONG-ul Reporteri Fără Frontiere. Doar în 12 din cele 180 de ţări, situaţia presei, a jurnaliştilor şi meseriei pe care aceştia o exercită, este catalogată drept [bună]. În ultimul an, represiunea s-a intensificat cel mai mult în Arabia Saudită şi în Siria. Pe ultimele locuri ale clasamentului sunt însă, Eritreea, Coreea de Nord, Turkmenistan şi China. Potrivit raportului RSF, Europa, chiar dacă rămâne regiunea din lume cea mai sigură pentru libertatea presei, a înregistrat o multiplicare a agresiunilor şi interpelărilor abuzive împotriva jurnaliștilor. Pe lângă faptul că violenţele poliţieneşti contra jurnaliştilor europeni s-au accentuat (exemple: Polonia, Bulgaria, Serbia sau Belarus), ONG-ul internațional Reporteri Fără Frontiere a subliniat că mecanismele de protecţie ale libertăţilor fundamentale instaurate de UE nu sunt suficient aplicate pentru a contracara acţiunile unor regimuri contra mass-mediei. În plus, pandemia și regulile carantinei au agravat situația libertății presei pe bătrânul continent, după cum evidențiază cel mai recent raport al Consiliului Europei despre starea presei pe continentul european.
România ocupă locul 48 (același ca anul trecut) în clasamentul mondial pe 2021 întocmit de Reporteri Fără Frontiere, iar situaţia presei de la noi din țară e descrisă astfel: ❝Viziunea pe care o are puterea despre jurnalism şi libertatea de expresie încurajează cenzura şi autocenzura. Mecanismele de finanţare ale presei sunt, adesea, puţin transparente dacă nu chiar corupte. Politicile editoriale depind de interesele proprietarilor care, uneori, se folosesc de ele ca unealtă de propagandă. În timpul crizei sanitare, opacitatea şi proasta comunicare între funcţionarii de stat şi medii a afectat atât liberul acces la informaţie cât şi credibilitate mediilor. În timpul stării de urgenţă, guvernul a instaurat o politică controversată ce interzicea diverselor platforme online să promoveze informaţii false şi teorii ale conspiraţiei. În realitate însă, această decizie nu a făcut decât să dea şi mai multă notorietate şi greutate acestor platforme❞.
E necesar să înțelegem că presa autohtonă, în cvasitotalitatea sa, nu poate să fie altceva şi altcumva decât societatea în care evoluează şi pe care pretinde să o informeze și să o schimbe [în bine]. Eu sunt tânăr, dar cei care au mai multă experiență în domeniu au vorbit în ultimii ani despre cum presa românească, intrată aproape din primii ani postdecembrişti într-o sinistră competiţie de afirmare şi, deseori de supravieţuire, cu redacții și proiecte editoriale abandonate din pricina lipsei de finanțare, s-a trezit subit în jocul vulnerabilităţilor de tot felul, traversând spaţiul murdar al oportunismelor și sfârşind prin a compromite cele mai elementare cerinţe deontologice al acestei profesii.
Din pricina unor pretinși jurnaliști care au accentuat tonul alarmist și instigator, dornici să capitalizeze cât mai mult, dar fără să fie atenți la consecințe, respectul de și pentru breaslă aproape că dispărut. Asumarea unei greșeli în spațiul public a devenit din ce în ce mai rară, obiectivitatea a trecut în plan secund, iar conținutul imitat a devenit “conținut editorial”.
În goana după audiență și după bani, pe lângă riscul firesc al deprofesionalizării prin supralicitarea scandalului și a dezinformării, presa românească a sfârşit prin a institui un sistem mediatic dăunător funcţiilor sale de bază, deteriorând, în umbra unei clase politice amatoare şi adesea rău intenționată, exact ceea ce a pretins şi pretinde în continuare că ar face: o operă de informare şi de formare în deplin consens cu exigenţele unei morale şi ale unei educaţii civice [mai necesară ca oricând], având în vedere contextul pandemiei de COVID-19 și lupta pentru supraviețuire pe scena politică de la București.
E de ajuns să aruncăm o privire către piața media națională și vom observa că de-a lungul tranziției, puțin câte puțin, presa românească și-a pierdut din esență și a ajuns să se limiteze foarte mult la forme, fondul fiind cuprins în mare parte de excepții, mici insule de jurnalism făcut [ca la carte], care țin în viață sistemul imunitar al unei profesii schingiuite de tot felul de șarlatani. De-a lungul celor aproape 31 de ani de democrație, libertatea presei în România a fost curmată în multe situații chiar de presă însăși, prin abdicarea de la deontologie a jurnaliștilor, atunci când era cea mai mare nevoie de “cea de-a patra putere în stat”.
Per total, calitatea muncii jurnalistice scade, după cum remarcă Sabina Fati într-un editorial din DW Deutsche Welle, nu doar fiindcă superficialitatea multora dintre cei rămași în breaslă a crescut pe măsură ce conștiința lor a scăzut, ci și pentru că mulți jurnaliști cu experiență s-au retras în domenii mai bine plătite, pentru că redacțiile s-au micșorat foarte mult sau pentru că mogulii supraviețuiesc încă și duc mai departe televiziunile și site-urile care sabotează politicile anticorupție și cu viziune occidentală, între ele StiriPeSurse, DC News, EVZ, RTV, Antena 3, Realitatea Plus, Aleph News sau Metropola Tv.
Totuși, există jurnaliști, majoritatea dintre ei fiind independenți, care își fac în continuare treaba în mod onest și scriu, documentează, filmează, investighează, relatează și produc conținut obiectiv și corect, care nu e încărcat de brizbrizuri și construit din superficialități toxice. Aceștia reprezintă singurul mijloc eficient împotriva pandemiei de dezinformare și sunt cei care fac din [Informaţie] un bun public, laitmotivul evidențiat de ONU drept tema din 2021 a zilei mondiale a libertăţii presei.
Deși era digitală este cea mai frumoasă perioadă în care poți face jurnalism, perspectivele nu se întrevăd favorabile acestei profesii. Pe lângă problemele legate de cenzură sau conflict, situația presei s-a înrăutățit și din cauza problemelor financiare ale instituțiilor de presă, multe dintre ele dependente de publicitate, coroborate cu creșterea costurilor de producție. Urmarea ar fi redacții tot mai mici și sporirea concentrației mediatice, tot mai multe instituții fiind controlate de tot mai puține persoane, după cum avertiza raportul anual din 2020 privind libertatea presei al Reporters sans frontières / Reporters Without Borders / RSF.
În tot acest context complicat, cei care doresc acces la informații curate ar trebui să militeze, mai ales în aceste vremuri de criză, pentru asigurarea condițiilor pentru jurnaliști de a cerceta, documenta și relata independent și fără opreliști. Presa nu se poate face pe gratis sau pe burta goală la infinit, după cum scrie și Jodie Jackson în cartea “You Are What You Read”. Cei care vor să aibă parte de informații corecte trebuie să susțină jurnaliștii, atât financiar, dar mai ales atunci când aceștia sunt arestați sau crucificați public de instituțiile de propagandă, pentru că au îndrăznit să dezvăluie corupția sau nedreptățile sistemului.