Citeam de curând zecile de citate din scrierile Ilenei Vulpescu, împânzind social-media. Aș fi vrut să fi fost tot atât de multe și în ultimii ei ani de viață, când era însingurată și lipsită de iubirea copilului și a soțului care au părăsit-o prea devreme. Pentru doamna literaturii noastre, am reușit să fac ceva care i-a adus bucurie: am propus-o pentru a fi decorată cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, iar în 2017 a primit această recunoaștere publică din partea Președintelui României. Nu sunt puțini cei pentru care, din timpul vieții, ca voce unitară a publicului, am reușit să spunem „mulțumesc”. Sunt mult mai mulți aceia care nu au primit încă acest privilegiu. Iar fiecare zi în care unul dintre oamenii de cultură părăsește scena, și mai apoi viața, e un pas către închiderea unei lumi în care toți eram, prin artă, prin cultură, prin creație, mai fericiți, iar dacă nu astfel, atunci cu siguranță, mai liberi.
Recent au coborât pânzele celei mai ludice călătorii pe mare. Actorul Ion Dichiseanu a plecat dintre noi. Iar cu el, s-a scufundat o lume. Acea lume în care Pierre Vaillant era mai sărac fără Anton Lupan. Ion Besoiu a fost unul dintre cei grăbiți să iasă de pe scena vieții, așa cum, Ilarion Ciobanu, cel care i-a dat lumină lui Gherasim, Sebastian Papaiani, chipul lui Ieremia, Jean Constantin, ființa lui Ismail, au plecat într-o călătorie de care ne despart ceva mai mult decât apele unui necunoscut. Sunt 44 de ani – chiar vârsta mea – de când „Toate pânzele sus” ne-au dat cea mai frumoasă lecție despre prietenie. Acea prietenie autentică, pe care o cauți și la capătul pământului, atunci când ea e tot ce ai mai de preț între „tainele mici și tainele mari” pe care le purtăm cu noi, vorba lui Radu Tudoran. Am o imensă nostalgie față de această lume din care mulți dintre cei pomeniți mai sus au fost tot mai puțin în atenția publicului în ultimii ani de viață. M-aș bucura să ne revenim în simțuri, să îi răsplătim cu prețuirea noastră cât încă sunt aici și pot auzi râsul și plânsul nostru, aplauzele și gratitudinea care ar trebui să răsune și dincolo de sala de spectacol. „Ce vânt ne bate? Vânt prost. Mă tem că ne-am rătăcit”. Replica celor care căutau să ajungă în Skyros e replica noastră, un public obișnuit să fie solidar numai cât există spectacol. Dincolo de cortine, de evenimente, de baia de mulțime, suntem asceți, de-a dreptul tăcuți. De data asta, corabia merge dincolo de linia orizontului.