O dimineață de sâmbătă este o carte pe care am scris-o în aproape opt ani. Semnificativă pentru că în ea este surprins începutul meu de transformare din 2014. Începând cu vârsta de 33 de ani am schimbat aproape radical abordarea vieții. După o nedreptate care mi s-a pus la cale în debutul anului 2014, am ales calea Facultății de Psihologie din cadrul Universității București. După acel eveniment (unii oameni mai puțin experimentați) m-au crezut atunci un om terminat. Mă uluia cum persoane care, până mai ieri mă admirau, se uitau acum circumspect și chiar ezitau să mă salute. Știam că o să fie bine, căci doar plăteam un preț pentru sinceritatea și curajul meu, un tribut plătit demnității de a spune ce cred, de a mă apăra de reflexe individuale de conservare a puterii.
Așa că am cumpărat manualul de psihologie și m-am apucat de învățat. Câteva nefericite „unelte” mă provocau constant. Apoi, fața în fața, își îndreptau chiar și involuntar „cocoașa” și spuneau că „au onoarea”. Care onoare, măi băieți? îmi venea să le spun. Dar viața, bun profesor, s-a ocupat treptat de fiecare.
Acelor situații de viață le-am răspuns cu poezii și eseuri. Cele mai multe eseuri se găsesc în această carte, dar nu trebuie să se aștepte nimeni la dezvăluiri spectaculoase.
În paginile ei se găsește sublimarea mea intelectuală în fața răutății umane și a instinctului de trădare, cel mai păcătos dintre instinctele umane, dar este în primul rând o carte despre iubire.
Cartea aceasta este exemplul meu intelectual de-a arăta că viața merge înainte, iar suratele ei: Chezășie pentru libertate și Poetul merge mai departe au reprezentat, fiecare, borne importante în viața mea. Chezășia a irumpt din suferința negăsiri drumului în plan personal, iar Poetul a fost cartea maturizării și a rafinării unei minți.
Ei bine, O dimineață de sâmbătă este cartea transformării. Am dedicat-o unui prieten care a murit prematur la începutul anului 2018. Așa cum mi-am luat angajamentul când am vorbit la căpătâiul său în biserica Domnița Bălașa, Bogdan Gavrilă nu trebuie uitat, iar familiei, copiilor lui, trebuie să le rămână și amintiri scrise (chiar dacă din partea mea doar o simplă dedicație) că tatăl lor a fost un om special, un luptător care a pus umărul ca țara noastră să fie cu un pic mai modernă și mai civilizată.

O dimineață de sâmbătă încheie astfel în 2021 trilogia „eseuri despre iubire” pe care am început-o în 2010, având eseurile grupate în VI capitole: I. Figura de atașament; II. Prietenie; III. Singurătate; IV. Depresia de sărbători; V. Psihologia Facebook; VI. Atitudine. Câteva eseuri sunt scrise în amintirea unor persoane din familie și prieteni care au murit: bunicii materni, mătușa mea Liliana (sora mamei) care a murit la 18 ani, în 1980, când mama era însărcinată cu mine sau momente de apăsare și singurătate pe care le-am traversat și alte întâmplări.
Mulțumesc editurii Rao, dorectorului Ovidiu Enculescu și Odiliei Roșianu pentru cuvântul înainte.