Atît templu, cît și cenaclu sînt cuvinte latinești care au intrat în vocabularul teologiei ortodoxe și sînt mai bine cunoscute unui public nespecializat decît echivalențele lor grecești din Evanghelii: hieron și anagaion. Utilizarea lui hieron e de ordinul zecilor în Evanghelii și a fost pretutindeni tradus în limba română ca templu, indicînd unicul templu al lui הוהי (transliterat YHWH) din Ierusalim. În Septuaginta figurează și termenul oikos Theou (casă a lui Dumnezeu) pentru templul ridicat de Solomon în Ierusalim. În schimb, anagaion, tradus în Vulgata coenaculum, apare de două ori, la Marcu 14, 15 și Luca 22, 12, și desemnează camera pregătită cu masa așternută pentru ultima cină a lui Iisus cu ucenicii înainte de arestare și condamnarea la moarte prin crucificare. În românește a fost tradus după sens prin „foișor“ sau, literal, „camera de sus“. Coenaculum este un termen tehnic în arhitectura unei vile romane, întrucît desemnează spațiul în care este servită cina, ultima masă a zilei înainte de culcare. Această cameră era la înălțime, cu deschideri ample (coloane, arcuri și bolți) pentru a potența briza serii. În clima mediteraneană, un strop de răcoare era benefic deschiderii apetitului. Într-o astfel de casă, de o certă eleganță aristocratică, s-a desfășurat în taină ultima cină în cadrul căreia Hristos a instituit personal unicul rit specific al creștinilor: ruperea pîinii și împărtășirea din aceeași cupă de vin, pe care le-a desemnat ca fiind Trupul și Sîngele Său.

Continuarea, aici.