În spatele curții în care am copilărit era terenul de fotbal al celebrei echipe IUPS Chitila. Practic nu era meci la care să nu merg. Nimeni nu mai știa cum îi cheamă pe jucători pentru ca ei deveniseră pentru publicul local Pele, Beckenbauer, Lineker. Ba la unul dintre meciuri s-a iscat chiar o confuzie pentru ca și echipa adversă avea un Pele ceea ce l-a făcut pe antrenor să strige: „Nu tu, mă, Pele al nostru!” :))
Avea farmecul lui stadionul dar la mine două efecte a avut pe termen lung: nu înjur (am auzit cred că tot ce se poate în materie, simt că nu mai pot contribui cu nimic) iar de când au mutat terenul prin anii ’80 și ceva, n-am mai mers la niciun meci de fotbal.
Dar nu despre asta începusem să povestesc. Personajul despre care vreau sa va zic azi e altul. Untu, căci despre el e vorba, era un domn uscățiv, la vreo 50 ani, cu niște plete grizonate, ceea ce la vremea respectivă era semn clar că e un rebel, lucru amplificat și de pardesiul lung, negru, cu care venea la fiecare meci. Și nu lipsea niciodată. La meci stătea singur, mormăia ceva mai mult pentru sine iar contextul, larma aia din tribună, toți cei din jur, îl făcea să fie unic în felul lui.
Dar cel mai important lucru pentru care mi-a rămas în minte e că nu știu cum făcea dar pleca mereu înainte de finalul meciului și scorul ăla rămânea. Nu pleca la vreun moment anume. Uneori pleca după 10 minute, alteori stătea până aproape de final dar după ce pleca, nimeni nu mai dădea vreun gol. Avea simțul ăsta, cred, că nu se mai întâmplă nimic în meciul ăla. Era ireal cum reușea. Dacă ar fi fost casele de pariuri pe vremea aia omul era milionar.
Devenise celebru printre cei din tribune: „Gata, s-a terminat meciul, a plecat Untu!”, ziceau de multe ori. Uneori era de bine, IUPS conducea, alteori, nu, și se lăsa cu o tăcere adâncă în tribune. Tăia orice speranță nea UNTU…
M-am întrebat mereu cum reușea, la ce se uita, și, mai ales, când o fi fost prima oară când a hotărât să plece, pentru că, pentru orice pasionat de sport, e al naibii de greu să renunți să stai până la final. Untu reușea. Îl și vedeai cum se ridică, își strânge ziarul ce și-l făcuse pernă pentru șezut pe tribuna aia metalică, și pleacă bombănind…
Pentru mine jumătatea lunii octombrie are însemnătatea ei: sunt 18 ani de când am intrat prima oară pe porțile Palatului Victoria, 12 de când l-am părăsit prima oară, 9 de când am revenit, și mai e puțin până se împlinesc 4 de când am plecat. Am fost așadar și în teren, și în tribună, am mai și câștigat, am mai și pierdut, am și bombănit, m-am și bucurat. Zilele astea însă încep să înțeleg acel prim moment al lui Untu. Acel prim moment în care deși îți place sportul ăsta, spectacolul nu-ți mai spune nimic. În care deși înțelegi multe dintre cele ce se întâmplă, nu mai ai nicio satisfacție să ai dreptate. E momentul meu „Untu”.
Nu știu ce urmează, nu știu dacă rămâne așa „scorul”, știu doar că nu mai e locul meu aici în tribună. Poate e timpul să îmi fac o echipă, poate e timpul să aleg alt sport, poate e timpul să fiu acasă… Nu știu.
Dar cum zice ardeleanul, cumva tot o să fie!
Nu vă zic cum se termină. Mă găsiți la o sămânță în parc.