In mintea mea, persoana și funcția publică pe care o ocupă sunt separate. Sunt lucruri care îți sunt permise ca persoană și pe care trebuie să le tratezi cu atenție când ocupi o funcție. O persoană aflată în funcție, reprezintă instituția și nu doar propria persoană, declarațiile sale nu mai sunt personale ci reprezintă punctul de vedere al instituției. Iar instituția înseamnă mulți oameni, autoritate publică și însemnătate pe care trebuie să le respecți.Din păcate, la noi persoana și funcția se amestecă foarte tare. Mai mult, ajung să se identifice una cu cealaltă. De exemplu, dacă am un comentariu la adresa unor persoane aflate în astfel de funcții apar imediat reacții de tipul „Ce ai, măi, cu ei?”, „Ce ți-au făcut?”, „Să știi că sunt foarte ok ca oameni”, „Ești invidios că nu ești tu în funcția respectivă” etc. Sau sunt cazuri în care un astfel de înalt reprezentant declară ca sunt puncte de vedere personale, acțiuni din trecut care, vezi Doamne!, sunt umane, de iertat…Simt așadar nevoie acestei clarificări: persoana publică trebuie să se supună unor altfel de rigori și, mai ales, să fie supusă atunci când e numită în funcție acestor rigori. Și pentru că nu am alt instrument la îndemână mai clar, mă întorc la ceea ce mi-a fost și îmi e model: cele 7 principii ale vieții publice pe care Guvernul Britanic le enunță. Clar, concis, la obiect.Vă rog, citiți-le. Aplicați-le oamenilor pe care îi știți că ocupă funcții publice și trageți voi concluziile. Sper apoi că înțelegeți și cei în cauză înțeleg comentariile mele ca adresând funcția și nu persoana privată. Sper, agațându-mă de un fir foarte subțire, ca numirile în funcțiile respective să fie trecute măcar prin aceste principii.P.S. O să vedeți în link-ul de mai jos că competența nu se numără printre principii, cele descrise considerându-se mai importante