Am luat o pauză de câteva zile de la acest jurnal virtual pentru că ironia a făcut să mă ia și molima. 2 în 1. Dar mi-a dat timp de reflecție și de mai multe dileme.
Nu știu cum o fi la voi, dar în jurul meu deja s-a intrat în etapa a doua de război lângă noi. Lumea a început să obosească. Uneori, de timp și de tras ca nebunii. De îmbolnăvit de Covid pe capete alteori. De sictirit de a trage de autorități sau de obosit de haos.
Și pe măsură ce devine tot mai clar că războiul ăsta nu va dispărea cu una cu două, mi-e din ce în ce mai teamă de ceea ce poate părea drept cronica unui eșec anunțat al unora dintre autorități, dar și al unora dintre organizații, de a construi pe bune ca să facem față acestei tragedii, dar și pentru a ne face rezistența pentru altele ce poate vor urma.
O zic așa, la rece, simplificând (și normal că sunt nuanțe, doar sper că cine mă citește înțelege că tușele groase au uneori rolul lor):

• am avut o mare demonstrație privind resursele de bunătate, de empatie și de mutat munții din loc pe care le are această țară; normal că nu e toată lumea așa, dar sunt cei mai mulți sau suficient de mulți sau din ce în ce mai mulți
• există câteva comunități și câțiva indivizi din administrația publică (aș zice că mai ales la nivel local) care au știut să construiască punți către societate, fără fițe, fără șefisme, pe parteneriat real; și asta îmi dă speranțe, pentru că deși în acest caz știu sigur că e vorba de o minoritate, e minoritatea aia care îți dovedește că se poate
  Și aici se termină concluziile pe pozitiv. În rest:
• există un uriaș eșec în managementul entuziasmului și cred că mare parte din structurile statului nu știu să interacționeze cu această bucată de societate care nu cere ceva individual, ci știe să dea colectiv
• învinovățesc într-o mare măsură pentru asta pe cei ce nu au puterea de a fi lideri pe bune, lăsând loc unor structuri militarizate; măcar dacă acelea ar fi eficiente, însă multe nu sunt. Lecția: împăratul e gol. Și oricâte avantaje ar avea structurile militarizate, fără control civil suntem pierduți.
• e nevoie de administrație și de organizații mari și așezate, însă multe au eșuat acum în a se face parteneri pentru o societate care avea nevoie să crească, ajutând. În loc, au preferat opacitatea, au reușit să facă un contrast deloc flatant între o birocrație greoaie și agilitatea celor ce știu să fie unde trebuie, când trebuie
  Am tot sperat ca din mici ciocniri să ieșim cu toții mai rezistenți și să folosim momentul pentru a crește. Însă multă lume se va întoarce în carapace. Și e firesc să fie așa. Doar că ar fi bine să fim atenți la câteva lucruri:
• banii ăia mulți acum vor începe să curgă, când ochii celor ce știu ce înseamnă să pui leu cu leu pentru a ajuta vor fi departe. Și da, e nevoie de resurse constante, nu doar de hei-rup salvator. Atenție însă la ce se va întâmpla cu aceste resurse, nu e ca si cum nu e plin mapamondul de argumente pentru a face aid policy o zonă la care va trebui să fim atenți
• războiul e născut de monștri și naște monștri (da, știu, un pic patetic, dar cam așa e), ar fi bine să ne asigurăm că la adăpostul lui nu ne trezim cu ipocriți care profită de vremuri pentru a face golănii sub pretextul lui „eh, nu putem să vă zicem tot, vă asigurăm că avem o situație și că luăm aceste decizii doar pentru că trebuie musai, dar nu putem dezvălui de ce, trebuie să ne credeți pe cuvânt, avem de toate, cum să nu facem, sigur că facem, e chiar în lucru, dar nu putem dezvălui, doamnă, chiar tot așa, nu vă dați seama?!?”
  În fine, la un pahar de vin căruia nu îi simt gustul și mirosul, pot să vă spun că știu sigur că oamenii din țara mea au crescut mult mult de tot în anii ce au trecut. Se vede și acum. Și se va vedea de fiecare dată când e nevoie. Tocmai de aia, să fiu la butoane, m-aș uita la lecția acestor zile și din alt unghi – nu prea e clar că aroganța și autosuficiența chiar câștigă războaie.