de Sorin Ioniţă

Problema Rusiei, care priveşte şi poporul & intelighenţia, nu doar elitele politice, e că nu s-a hotărât ce fel de stat doreşte să fie (ştie doar că vrea să fie unul “puternic”): (1) imperiu multinaţional integrator, caz în care s-ar explica discursul anti-naţionalist (anti-faşîst, în nota de caricatură involuntară pe care i-o dă propaganda de stat), recuperarea unor meme ale URSS şi mistica celui de-al Doilea Război Mondial, care la Moscova pare că nu se mai încheie niciodată; sau (2) stat naţional-etnic velicorus, în tradiţia europeană a sec 19, caz în care se explică obsesia pentru etnogeneză şi creştinarea milenară, reflexul de a încorpora teritoriile cu minoritate rusă şi rasismul răspândit în societate.
Ambele tendinţe sunt prezente în retorica Kremlinului din perioada Putinismului Târziu, decadent, într-o teribilă disonanţă. Dar avantajul este că practicând simultan ambele tipuri de discurs, Putinismul Târziu a reuşit să aducă alături de el o grămadă din cei care îl criticau pe Putin până prin 2008-09: fie neobolşevici sau anarhişti pentru care regimul nu era suficient de anti-occidental şi ideologizat; fie naţionalişti, ortodoxişti sau narodnici pentru care regimul nu era suficient de tradiţionalist şi etnicist.
Cetatea asediată a Putinismului Târziu le dă cumva satisfacţie tuturor, deşi alcătuirea e incoerentă – dar de când e asta un criteriu prin părţile noastre?