În tradiția ortodoxă, Sinoadele nu creează unitatea dintre Bisericile locale, ci doar o manifestă. Unitatea e dată prin dreapta credință apostolică nealterată, prin relevanța ”ontologică” a oricărui lăcaș unde se săvârșește canonic Sf. Euharistie și mai ales prin Duhul Sfânt, care ”animă” trupul mistic al lui Hristos, adică Biserica sobornicească (i.e. universală). Ecleziologia ortodoxă este ”reticulară”: chiar dacă admit o anumită ordine de precădere, Bisericile locale sunt egale prin însăși realitatea comuniunii dintre ele.
De aici provine criza post-comunistă a Ortodoxiei: în loc să apară ca remediu al secularizării și nihilismului, ea a căzut în capcana confuziei dintre Biserica Ortodoxă și Lumea Ortodoxă (cantonată într-un Orient geografic tot mai des asimilat cu ”lumea rusă”). O criză profundă, care a declanșat oroarea războiului inter-ortodox din Ucraina invadată de Rusia.