Un mesaj important, l-am spus si ieri in mai multe situatii: riscul de imbolnavire cu virusul variolei maimutei este mic la nivelul populatiei generale, dar trebuie pastrat un anumit grad de vigilenta.
Riscul cel mai mare insa, deloc teoretic, este ca virusul variolei maimutei, daca va continua sa circule in Europa, sa infecteze nu doar oamenii, ci si animalele de companie, si sa se constituie astfel rezervoare naturale de virus, asa cum exista acum in Africa Centrala si Africa de Est.
Infectiile din Africa, majoritar, apar ca urmare a transmiterii de la animal la om, din aceste rezervoare naturale, nu neaparat de la om la om.
De aceea, devine esentiala identificarea cazurilor de variola a maimutei, izolarea si tratarea acestora, izolarea si vaccinarea contactilor aflati la risc inalt, precum si evitarea contactului cu animalele de companie. Este un demers complicat, ca urmare a temerii celor infectati de a se prezenta la medic pentru asistenta medicala, de teama stigmatizarii.
In acest context, comunicarea corecta, clara si rapida asupra situatiei de fapt devine esentiala si trebuie practicata proactiv, pana la stingerea focarelor acum active la nivel european. Nu trebuie sa ne temem de cuvinte, dar nici nu trebuie sa rostim jumatati de adevar – nu am face decat sa perpetuam o situatie complet nedorita, care se poate permanentiza printr-o endemie cu virusul variolei maimutei.
Apropo de endemie: aspiratia celor care au avut tendinta de a minimaliza pandemia Covid-19 a fost “trecerea in faza endemica si convietuirea cu virusul”. Numai ca, ne arata criza actuala a infectarilor cu virusul variolei maimutei, endemia nu este deloc lipsita de riscuri, ba dimpotriva, dupa cum nu este nici predictibila si nici usor de manageriat de catre sistemele de sanatate publica.
“Zero Variola Maimutei” trebuie sa devina nu doar o prioritate imediata, ci si o misiune posibila in Europa.