Sfârșitul verii e încărcat de nostalgie. Pentru mine mai multă decât în orice altă trecere între anotimpuri. Am așa o emoție blândă și arsă de soare a unui nou început. Anul nou vine pentru mine când îngălbenesc frunzele, când căldura încă te săgeată în amiaza mare, dar răcoarea începe să piște pe întuneric. Mi-a rămas din anii de școală. În acele prime zile de septembrie se închidea cea mai frumoasă parte a anului și toamna venea cu începuturi: materii noi, cărți noi și din când în când clădiri noi, colegi noi și prieteni noi. Școala a alterat iremediabil pentru mine ciclicitatea gregoriană. Anul meu este anul școlar și vine cu emoții și necunoscut, pe când noul an calendaristic doar cu oboseala unei petreceri întinse mai mult decât plapuma distracției.

Atmosfera Crăciunului nu mă împinge la autoreflecție. Este prea multă agitație, un du-te vino interminabil. Digestia îmi consumă ultimele resurse de energie. Pur și simplu nu e răgaz. Mai fac rezoluții, împins de voi ceilalți, dar sunt inutile. August este o lună mult mai bună pentru explorarea de sine. E mai lentă, ziua e lungă, vântul potolit și oamenii așteaptă de obicei mai puține de la mine. Nu alerg să bifez relaxarea, o las să mă învăluie dacă poate. Vara e viața însăși deși urăsc căldura și iubesc crestele înzăpezite ale munților. Anul merită trecut cu răbdare fiindcă vine vara. Știu oameni care și-ar dori o existență ecuatorială unde vara să fie eternă. Eu nu. Dacă e vară tot timpul, nu e niciodată vară. Nu pot prețui ceva ce nu se termină niciodată dincolo de iubire, filozofie, apă și poate încă câteva lucruri.

Am avut din nou zilele acestea emoția trecerii verii. În fiecare an cred că e ultima oară. Îmi zic mereu că s-au scurs suficienți ani de când am trecut pragul unei școli. Pare că nu încă. Vara asta a fost bună cu mine. Pentru prima dată în ultimii ani august a fost așa cum trebuie: lentă. Am cotrobăit cu Elena vreo două săptămâni prin Toscana să le vedem pietrele, să le bem vinurile și să ne minunăm de locuri fără de care Europa nu ar fi ceea ce este. Am încheiat luna cu o școală de vară unde am fost în “spatele catedrei” și m-am bucurat mult să discut despre civilizația occidentală cu o mână de oameni minunați. Am găsit și timp de reflecție și am rămas și cu niște gânduri: unele pentru mine, altele își vor găsi drumul până pe aici.

M-am întors în Bucureștiul fiert de soare unde vara cedează greu deși în sufletul meu e deja toamnă. Așa cum anticipam la început de iulie istoria nu a intrat în vacanță, problemele nu s-au rezolvat de la sine și unele par să fi dospit bine în lunile lui cuptor. Măcar nu sunt luat prin surprindere și sunt pregătit să vorbim despre ele. În așteptarea verii următoare (pentru mine) începe poimâine un nou an și nu va fi unul ușor, dar trag speranța că vom avea ce spune și de bine despre el.