de Corina Murafa

Plasticul e peste tot în jurul nostru. E suficient să te uiți într-un magazin românesc ca să observi asta, de la fructe și legume până la alte produse. Uite experiența mea ca să scap de plastic.

De obicei, fac piața la Matache. Legumele le iau de la nea Petrică, care a simțit bine trendul de București – vinde coriandru numai bun de pus în guacamole și acceptă plata cu cardul. Mă știe de ani de zile și nu comentează niciodată, deși îl stresez mereu cu casoletele mele și săculeții de bumbac.

Păcătuiesc uneori și-l trădez pentru colegii lui de breaslă mai tradiționaliști. Când zic „fără punguță, vă rog” mi-o iau aproape de fiecare dată. Uneori, răspunsul e pe cinism – „Ei, lăsați cu de-astea, că nu salvăm noi planeta acum, o să murim mai repede.” Alteori pe afectare – „Ei, cum adică fără punguță de la noi? Se poate așa ceva?”

Prima dată când am mi-am propus să renunț la plastic a fost acum vreo trei ani, când m-am ținut de provocarea #plasticfreejuly, o mișcare globală care are loc de ceva vreme. Ce presupune? Să nu consumi plastic de unică folosință o lună întreagă.

Motivele pentru care am făcut asta mi s-au părut mereu evidente: în ultimii 30 de ani, consumul de plastic a crescut de patru ori la nivel global, iar industria asta produce de două ori mai mult emisii la nivel global decât cea aviatică. Fiecare dintre noi înghite, zilnic, între 74 de mii și 114 de mii de particule de microplastic. Poate dura până la 450 de ani ca plasticul să se descompună la groapa de gunoi, iar arderea lui e extrem de toxică. Probabil ai văzut că râurile și spațiile verzi de la munte din România sunt pur și simplu îngropate în deșeuri. Situația e foarte tristă și periculoasă.

Continuarea, aici.