de Mirel Palada

De ceva vreme încoace, în discuțiile politice, fie ele publice sau private, apare din ce în ce mai des întrebarea „Care ar trebui să fie noul proiect de țară a României?”

Întrebarea este pusă și cu un pic de răutate, și cu un pic pe exasperare.

Pe de o parte, ea conține implicit reproșul plin de furie “Fir-ați ai dracu’ de nepricepuți, nu sînteți în stare să cîrmiți țara asta, să o puneți pe un făgaș istoric, o lăsați să umble brambura prin furtună, ca o corabie în buza scufundării”.

Pe de altă parte, inevitabil apare și tristețea, la fel de implicit conținută în formularea întrebării, în ton, într-o anumită inflexiune a vocii: „Ce păcat că nu avem și noi un proiect de țară, cum am avut pînă recent cu intrarea în NATO și în UE, sau cum au strălucitorii de nemți, de elvețieni, de unguri, de polonezi”.

Fiind atins de contactul cu politica, fie drept sociolog, fie drept participant la dezbateri publice, fie uneori drept consultant politic, cei care îmi pun întrebarea o fac de manieră critică. Mă ceartă. Mai au un pic și mă și iau de guler, unii.

De ce n-ai venit, mă, pînă acuma cu un proiect de țară? Ce faci, bre sociologule? De ce stai cu mîinile în sîn? Vremea trece și voi stați. Vă plătim din banii noștri și nu faceți nimic, r’ați ai dracu’ de nenorociți.

Continuarea, aici.