Când aproape nimic nu mai reușește să-i țină pe copii aproape de școală, unii profesori încearcă ce nimeni n-a mai încercat până acum.

Când strigă catalogul, profesoara Mihaela Vasile nu mai dă pagina, ci scrollează pe ecranul tabletei, în catalogul electronic pe care școala din Curcani, Călărași, îl folosește de doi ani. E final de octombrie, înainte de prima vacanță din acest an, și la clasa a VI-a recapitulează amestecurile omogene și neomogene și procesele de filtrare, cristalizare și separare. 

Dintr-una într-alta, de la cum separi uleiul de apă, profesoara îi întreabă de câte ori e sănătos să refolosești uleiul de gătit, apoi vorbesc despre E-uri și termenul de valabilitate de pe etichete și observă cu bucurie că pe bănci sunt acum mai multe sticle cu apă și mai puține cu suc decât la începutul anului.

În clasă sunt 23 de copii, așezați câte trei, pe două rânduri. Sala în sine e un amestec de vechi și nou: parchet laminat, vopsea roz pe pereți, sobă, calorifere, tablă de sticlă și, deasupra ei, unde odată era tricolorul sau portretul lui Ceaușescu, în funcție de epocă, acum e un monitor mare, conectat la internet. 

„Vreți să ne jucăm?”, întreabă deodată profesoara. De pe tableta ei deschide calculatorul clasei la o roată cu întrebări din chimie. „Jocul” se numește Wordwall și e una din multele aplicații educaționale pe care Vasile le folosește la fiecare oră. 

„Cine vrea?” Se ridică mai multe mâini. Prima întrebare: Sarea fină se dizolvă mai greu în apă? Răspunsul e simplu: nu. Prin ce metodă separăm amestecul de apă și ulei? Cu pâlnia de separare. Dar amestecul de nisip și apă? Prin decantare. „Voi, când scoateți apa din fântână, o beți imediat?” „Nu. Așteptăm să se lase nisipul.” „Aha, deci se produce decantarea”, punctează profesoara. 

Atmosfera e relaxată și ora trece repede. Nu e liniște totală și nici răspunsurile nu vin mereu din prima, copiii mai fac și câte-o glumă, dar toți sunt cu mintea acolo – nu fac teme la alte materii și nu stau pe telefon, deși toți îl au pe bancă.            

Mihaela Vasile are 56 de ani și 31 de experiență predând fizică și chimie. Din 2007 locuiește în București și face naveta cu microbuzul, dar asta nu i-a omorât entuziasmul și curiozitatea de a face lucrurile diferit. Acum vreo cinci ani simțea că nu-și mai găsește locul în sistem, așa că a început să facă PowerPointuri și să intre la ore cu singurul laptop și singurul videoproiector pe care școala le avea.

Treptat, Viforel Dorobanțu, care câștigase concursul de director în 2016, a reușit să pună WiFi și să doteze fiecare clasă cu calculator, astfel că școala era deja digitalizată când a venit pandemia. Nu doar că tehnologia i-a ajutat să treacă mai ușor peste învățatul online și i-a grăbit pe unii profesori s-o folosească în mod creativ pentru a nu-și pierde elevii care și așa aveau risc mare de abandon, ci a devenit una dintre uneltele principale în jurul cărora și-au construit planul de școală pilot în 2020-2021. 

Ce sunt școlile pilot

Școala din Curcani a fost una dintre cele șase care au spart gheața și și-au asumat în 2021 să testeze în premieră noi metode de predare și de evaluare, noi programe, noi structuri ale anului școlar, fiecare după nevoi, timp de patru ani. În 2022 li s-au adăugat încă 28 de școli din toată țara.

Nu au primit mai multe resurse de la Minister, ci libertatea de a încerca să facă lucrurile altfel și o promisiune că sistemul va fi cu ochii pe impactul obținut și, unde e cazul, va scala modelele de succes.

De școlile pilot se vorbește de cel puțin 10 ani. Posibilitatea de a le avea a apărut odată cu Legea Educației Naționale din 2011, dar, până de curând, niciun guvern nu și-a asumat că va permite efectiv existența lor, pentru că presupunea un curaj cu potențial de inovare și transformare care nu e mai niciodată confortabil.

Mai mult, în sistemul românesc supercentralizat și guvernat de zeci de legi și regulamente, pentru o schimbare cât de mică ce contravine regulilor în vigoare e nevoie de un ordin de ministru care să acorde derogarea respectivă. Practic, fiecare dintre cele 34 de școli pilot de azi are câte un ordin de ministru atașat, un fel de permis de liberă trecere. 

Cele 34 sunt și colegii naționale din capitală, și școli din orașe mici, și școli de la țară. Pentru a vedea cum decurge procesul, am ales să vorbesc cu câteva din primul val, dintre cele cu provocări mai multe și resurse mai puține.  

Curcani e o comună la 15 km de Oltenița și vreo 60 de București. O localitate mai mult lungă decât lată, împărțită în două de șoseaua națională, care uneori cotește brusc, de te și întrebi de ce-a fost nevoie de curba aia și nu putea drumul să meargă drept. Majoritatea caselor sunt de prin anii ’50, pe un singur nivel, cu curți mari și tufe de trandafiri înfloriți, dar pe străzile lăturalnice dai și de case sărace și mizerie.

E genul acela de localitate în care familiile pleacă la muncă primăvara și se întorc iarna. Uneori iau și copiii. Câteodată îi înscriu la școală acolo unde ajung, de cele mai multe ori nu. Câteodată profesorii știu de ei și ce șanse sunt să se mai întoarcă. Dar de cele mai multe ori nu. 

Ei încep să pună absențe și se tot roagă de rudele rămase acasă să-i încurajeze să vină pentru o lucrare, o teză, ca să le poată încheia media și să nu piardă anul. Anul trecut, 90 din vreo 600 au rămas repetenți tocmai din cauza asta. Alții au renunțat la școală ca să se întrețină – 10-15 lei din spart lemne azi cântăresc mai mult decât o pâine albă mâine. Alții muncesc înainte să vină la ore.

În Curcani, profesorii știu prea bine cine are șanse să facă un liceu sau măcar o profesională și pentru cine educația se încheie în clasa a VIII-a. „Tragem de ei cât de mult putem”, mi-au zis mai mulți profesori de aici. Pare să fie o mantră pe care fiecare și-o spune când intră în clasă. 

Școala e de departe inima comunei. Aici sunt cele mai multe mașini parcate, aici vin cele mai multe vizite de la București, aici se fac și se desfac destine. E școala cu o curte cât un parc, cu gard metalic pe care anul trecut l-au vopsit în culori elevii și profesorii împreună, cu o echipă de oină dublă campioană a României – și asta recent. Și e singura școală din rural care s-a înscris să fie pilot în 2021, când toată țara încă jongla cu scenarii online și offline și cu rate de vaccinare. 

Pentru că ceva trebuiau să facă, să le dea o șansă copiilor ăstora. 

Când telefonul nu mai e fructul interzis 

Ca în orice școală, chiar în interiorul aceleiași generații, nivelul copiilor e diferit. Unii vin zilnic, sunt activi și se pot concentra, alții încă învață să citească într-a V-a. Aduc cu ei tot ce li se întâmplă acasă, iar asta se vede de cum intri în clasă, spune Valentina Neagu, profesoară de română, care e chiar din Curcani și predă aici de 20 de ani. „Cred că pe pielea mea s-au schimbat foarte multe”, spune ea. „Inclusiv copiii și e clar că trebuie să ne adaptăm. Școala nu se mai poate întâmpla ca acum 20 de ani.”

Și orele pe care ea le ține sunt diferite. Joi, pe 3 noiembrie, a avut prima oră la clasa a VI-a C, una dintre clasele pilot. Le-a pus inițial un fragment video din piesa de teatru Dl. Goe, la care copiii s-au lăsat relaxați pe spătarele scaunelor și au râs. Apoi le-a explicat că a făcut asta ca să rețină mai ușor personajele și pentru că schița e în programa pentru Evaluarea Națională dintr-a VIII-a. Apoi i-a pus să citească cu voce tare, pe rând, un fragment din manual. Vreo doi băieți au citit cursiv, dar sacadat și fără intonație, iar două fete aproape că silabiseau – sunt dintre cele care repetă clasa din cauza absențelor, dar care anul ăsta n-au lipsit deloc. 

Neagu e calmă, merge lângă fiecare când citește și îi mângâie pe creștet. Fără ca ei să-și dea seama, le-a pus întrebări cum vor avea la examen: Unde se petrece acțiunea?, Care sunt personajele?, De ce merg la București?, Au procedat corect să îi dea lui Goe o recompensă?, Spuneți-mi un defect al lui Goe.

La a VI-a A, în schimb, unde e și dirigintă, studiază Oracolul, de Mircea Cărtărescu, un text mai complex, în care se vorbește (și) despre vaccinarea împotriva tuberculozei. Pe grupul de WhatsApp al clasei le trimite un link de Wordwall: trebuie să ordoneze niște propoziții în ordinea desfășurării acțiunii. Fiecare copil vede câte răspunsuri corecte au ceilalți și timpul în care au răspuns, astfel că învățarea devine și o competiție. 

Continuare, aici.