Cei care instrumentalizează ideologic credința religioasă folosesc obsesiv-compulsiv conceptul de ascultare. „Să ascultăm”, „să ne supunem”, „să ne tăiem voia proprie” etc.

Când, însă, un ierarh, un preot, un absolvent de Teologie sau orice altă persoană cu autoritate epistemică/ duhovnicească legitimă le contrazice ideologia, atunci gata, dintr-odată ascultarea nu mai e pomenită, iar ipochimenii încep să denigreze persoana cu autoritate care a îndrăznit să nu se-ncadreze în șablonul lor îngust.

Eu, recunosc, n-o prea am cu ideea de „ascultare”, dar respect autoritatea, atunci când ea este legitimă și exercitată cu delicatețe.

Da, din nou, nu prea-mi place mie ideea de ascultare (nu-i chestiune de gust, ci mă bazez pe argumente teologice clare ca să n-o valorizez intrinsec și decontextualizat), dar, atunci când un părinte, un profesor teolog sau altcineva cu mai mare știință/ experiență duhovnicească decât mine îmi spune ceva, măcar nu-l numesc „eretic”, ci primesc ideea, o analizez cu atenție și pun întrebări sincere, ca să decid dacă o voi asuma sau nu.

Asta înseamnă respectul față de autoritatea legitimă: nu obediență oarbă, ci încredere sinceră; nu trecerea exaltată din extrema supunerii în cea a răzvrătirii, ci așezarea echilibrată a sufletului și prețuirea rațională a experienței/ cunoștințelor/ deciziilor celui care-ți este superior.