Episodul XVI din sezonul II al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu prezintă un conținut exclusiv: ultimul interviu public al Academicianului Răzvan Theodorescu, difuzat in memoriam. În cadrul unui dialog marcat de prietenie, Academicianul Răzvan Theodorescu mi-a mărturisit lucruri mai puțin cunoscute: de ce și-a dorit un audio-book, convins că deși a fost „profesorul națiunii”, „amintirea mutrei” lui „la televizor nu va exista întotdeauna”; de ce a fost convins că are dreptul moral de a scrie o biografie, pentru că doar cei care au o viață cu obstacole câștigă un drept în a o dezvălui altora; cum a fost reprimit în Universitate, după ce a fost exclus pe nedrept, și care au fost momentele în care omul, nu bizantinologul Theodorescu, a simțit mâna lui Dumnezeu deasupra lui. Trebuie spus că Răzvan Theodorescu a părăsit lumea privind la o Românie în alb și negru: „Cum naiba, în această țară, care se proclamă săracă, și este săracă, de ani de zile, câștigă partidul de stânga dar președinții sunt de dreapta?” Totodată, Răzvan Theodorescu o povestit în exclusivitate o amintire din curtea Academiei, când, copil fiind, a observat un cortegiu intrând în fosta casă Munteoru. Atunci, copilul Răzvan Theodorescu a înțeles ce înseamnă respectul față de un asemenea statut, dar și responsabilitatea lui, și a făcut un pariu cu viața: „Aș vrea să fiu și eu academician într-o zi.” Opt decenii mai târziu, cortegiul lui Răzvan Theodorescu a părăsit curtea Academiei, iar cultura română a rămas mai săracă. La podcastul „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”, Răzvan Theodorescu a lăsat un ultim gând României care l-a dorit și Romaniei pe care a incomodat-o: mulțumiri celor care l-au iubit, și rugămintea de a fi iertat, de către cei care nu l-au iubit. 

Ultimul interviu public al lui Răzvan Theodorescu: un dialog intim, sensibil, dar cale cărui idei pot readuce România în avangarda ei culturală și politică.

Interviul integral poate fi urmărit aici: