Blestemul pământului… Blestemul iubirii… Tulburătoare teme, ce ne-au marcat destinul, dăltuite fără pereche în marmura cuvintelor de întemeietorul romanului modern în limba română, pe numele său Liviu Rebreanu.

E acel soi de groază potențială căreia, în aparență, nu ne putem împotrivi dacă doar punem privirile în pământ și lăsăm mâinile să ne atârne-plumb pe lângă corp, abandonând lupta înainte de a o începe, înfrânți de fatalitatea unui drob de sare de cele mai multe ori închipuit doar, pe care alegem să-l contemplăm tâmp și să ne jelim soarta fără-de-noroc, în loc să dăm cu el de pământ într-o clipă.

Măcar de ne-am fi pricopsit doar cu belelele existențiale atât de profund românesc puse în conștiința românimii de pana romancierului atins de geniu. Ori cu tema mioritică fondatoare, a gândului rău pus celuilalt, cel care, vai!, are oi mai multe / mândre și cornute… Cum, așa blasfemie?!… Harști, gâtul!… Și câte altele or mai fi fiind, halucinante blesteme de neam, unul mai etern și mai fascinant ca altul, de care încă nu știm cum să ne lepădăm și să ne lecuim, ca să nu ne tot împușcăm în picior ca bezmeticii, noi pe noi înșine – nu vrem să învățăm și pace!…

Continuarea, aici.