Matei Bogdan

Publicat în 24 ianuarie 2024, 19:03 / 46 elite & idei

+ Observator • + Social • marco badea

Cred că cel mai bun mod de a înțelege ce se întâmplă în fața noastră sau în jurul nostru e să fim sinceri. Așa că azi propun să vorbim puțin despre „empatie”.

Empatia, mai ales față de un inamic, este rară în orice război, dar absența ei de ambele părți în conflictul dintre Israel și Hamas nu este de bun augur pentru a ajunge la obiectiul descris drept „pace”.

Pe măsură ce Israelul continuă cu campania sa militară, oricărei persoane care se află în țara condusă de Bibi Netanyahu i-ar fi greu să dea peste rapoarte despre ceea ce îndură populația din Gaza sau despre condițiile îngrozitoare cu care se confruntă, atunci când urmărește canalele de televiziune și mass-media israeliene.

Realitatea asta, controlată minuțios de israelieni, este în contrast puternic cu ceea ce vede restul lumii că se întâmplă în Gaza, după cum precizează și Politico Europe.

Chiar dacă în Occident și în România se vorbește despre nenorocirile pe care le comit ambele părți, deja s-a creat un curent pro-Israel, care generează reacții dure spre cei care vor să vorbească despre criza umanitară. S-a ajuns până la absurdul situației de a fi etichetat drept „antisemit” dacă subliniezi răspunsul disproporționat al armatei israeliene la atrocitățile comise de teroriștii Hamas pe 7 octombrie 2023.

Recent, fostul premier israelian, Naftali Bennett, a fost deosebit de dur cu reporterii internaționali care au ridicat această problemă a crizei umanitare din Gaza, subliniind că Israelul este în continuare ținta rachetelor Hamas. A învinui Israelul pentru criza umanitară din enclava palestiniană este „ca și cum ai ataca poliția pentru că luptă împotriva criminalilor”, a spus Bennett, manifestând absență flagrantă de empatie.

Desigur, o explicație pentru această lipsă de empatie constă în faptul că israelienii se concentrează pe eliberarea celor rămași captivi în mâinile Hamas, adică aproximativ 136 de persoane. Deși oficialii israelieni suspectează că cel puțin 25 de ostatici sunt deja morți, surse din serviciile de informații occidentale vorbesc despre faptul că numărul real de victime ajunge la 30.

Există, de asemenea, temeri tot mai mari cu privire la modul în care ostaticii sunt tratați de răpitorii lor, în special femeile. Potrivit medicilor și oficialilor militari israelieni, mai multe dintre femeile și fetele mai tinere eliberate anul trecut în cadrul unui acord de luare de ostatici au suferit abuzuri sexuale violente în timpul captivității.

Situația dificilă a ostaticilor nu face decât să alimenteze furia israeliană, una care consumă totul, fără a lăsa loc de neliniște cu privire la bunăstarea palestinienilor prinși în acest război pornit de teroriștii Hamas susținuți de Iran.

De asemenea, Israelul continuă să plângă cele 1.200 de persoane ucise în atacurile din 7 octombrie. Tot mai multe detalii despre ce anume au îndurat victimele în acea zi macabră și prin ce au trecut rudele lor de atunci continuă să iasă la iveală.

Săptămâna trecută, tatăl sergentului Adir Tahar, care a murit în luptă pe 7 octombrie, a descris la Channel 14 News din Israel cum a recuperat cadavrul decapitat al fiului său. „Au tras cu o rachetă în el și cu trei grenade, conform autopsiei pe care am primit-o, și tot corpul lui era plin de schije. Din nefericire, corpul său a fost maltratat după moartea sa. Pur și simplu l-au decapitat și i-au luat capul înapoi în Gaza cu ei”, a declarat tată victimei.

În cele din urmă, capul sergentului israelian a fost recuperat de forțele speciale israeliene dintr-un magazin de înghețată din Gaza, acesta fiind găsit într-o geantă de voiaj, alături de unele documente ale teroriștilor și de câteva mingi de tenis.

Cu astfel de relatări care umplu spațiul media din Israel, empatia, în mod natural, nu mai găsește cale să iasă la suprafață și să prindă contur în spațiul public.

Un sondaj realizat luna trecută de Israel Democracy Institute a arătat că 40% dintre israelieni cred că răul făcut populației din Gaza ar trebui să aibă doar o influență limitată asupra deciziilor militare ale Israelului, în timp ce același procent a spus că nu ar trebui să fie luat în considerare deloc.

La rândul său, guvernul israelian insistă că ia în considerare riscul morții civililor. „Cei care îi acuză pe soldații israelieni de crime de război sunt oameni pătrunși de ipocrizie și minciună, care nu au nici măcar o picătură de moralitate. IDF este cea mai morală armată din lume”, a declarat recent premierul Benjamin Netanyahu.

Într-adevăr, Israelul se confruntă cu dilema îngrozitoare de a se apăra de o organizație militantă care își exploatează propriul popor, punându-l intenționat în linia de foc a inamicului. Hamas dorește represalii israeliene masive (aceasta a fost întotdeauna strategia grupării teroriste) pentru a putea prezenta Israelul ca fiind personajul negativ, atrăgând oprobiul internațional și erodând sprijinul occidental pentru guvernarea israeliană.

Iar Netanyahu, orbit de furie și de faptul că nu mai are cărți în plus, iar viitorul său politic depinde de acest război, a căzut în plasa de a juca jocul teroriștilor Hamas.

Michael Milshtein, fost șef al Departamentului pentru afaceri palestiniene din cadrul agenției de informații a apărării israeliene, crede că ceva pare să se fi schimbat în Israel în mod fundamental. „Până la 7 octombrie, exista o percepție în rândul unor israelieni, inclusiv în rândul politicienilor, că majoritatea palestinienilor din Gaza sunt diferiți de Hamas, care îi controlează prin frică și opresiune, și că împărtășesc un dor universal uman pentru o viață bună”, a remarcat acesta.

Dar această percepție s-a spulberat după atacuri, când publicul din Gaza nu a protestat împotriva Hamas și „a participat la sărbătorirea victoriei, care a inclus abuzuri asupra celor răpiți și a cadavrelor”, a ținut să mai precizeze Milshtein. Acesta monitorizează îndeaproape mass-media din Gaza și a declarat pentru Politico că este frapat de lipsa de critici publice la adresa liderului Hamas, Yahya Sinwar, pentru că a provocat palestinienilor un carnagiu mai mare decât cel de la Nakba – adică fuga și expulzarea a aproximativ 700.000 de palestinieni în timpul războiului arabo-israelian din 1948.

Nici Milshtein nu este singurul care observă această schimbare. Sărbătorirea victoriei în Gaza și absența condamnării de către politicienii Autorității Palestiniene din Cisiordania – care au fost prea dispuși să nege că au avut loc atrocități la 7 octombrie – i-a înfuriat pe mulți. De asemenea, a diminuat orice urmă de empatie, ceea ce a dus la o lipsă tot mai mare de distincție între Hamas și o mare parte a locuitorilor din Gaza, chiar și a palestinienilor, în ansamblu.

Extremiștii din Israel s-au grăbit să agite acest subiect, împingându-și agenda supremației evreiești și sprijinindu-și pledoaria pentru anexare, în speranța că 7 octombrie va îngropa definitiv procesul de pace de la Oslo.

Ministrul Securității Naționale, Itamar Ben-Gvir, a fost una din marile figuri politice care s-au opus oricărei atenuări a dezastrului umanitar din Gaza. „Atâta timp cât ostaticii noștri nu primesc nici măcar o vizită din partea Crucii Roșii, nu are sens să oferim inamicului cadouri umanitare”, a declarat el în luna noiembrie.

Dar nu doar cei din extrema dreaptă israeliană nu prezintă nicio urmă de empatie pentru dezastrul din Gaza. Într-o ședință tensionată a Knesset-ului din octombrie, când un deputat arabo-israelian a deplâns numărul de morți civili, exclamând „un copil este un copil”, indiferent de etnie, politicianul Meirav Ben-Ari din partidul liberal-centrist Yesh Atid a spus: „Copiii din Gaza și-au provocat singuri acest lucru”.

În 1982, mișcarea pentru pace din Israel a mobilizat 400.000 de persoane pentru a protesta împotriva primului război din Liban, când Forțele de Apărare israeliene au invadat sudul Libanului după o serie de atacuri ale Organizației pentru Eliberarea Palestinei de peste graniță. Comparativ, joia trecută, numărul celor care au ieșit în stradă în Israel a fost de mai puțin de 2.000 de persoane.

Luând cuvântul la micul miting anti-război, pe fondul scandărilor „Nu Ben-Gvir, nu Hamas, ne-am săturat de extremiști”,activistul Rola Daoud s-a întrebat: „Cât sânge mai trebuie să fie vărsat înainte de a înțelege că acest război ne distruge pe toți? Până când vom înțelege că nu va fi pace de o parte dacă nu este și de cealaltă, că destinele noastre sunt interconectate?”.

În mod similar, activistul Heli Mishael a remarcat „că atunci când începem să mărșăluim în direcția păcii, știm că mulți israelieni și palestinieni ni se vor alătura”. Dar totul pare puțin probabil până când ambele părți vor începe să aprecieze suferința celeilalte părți, eliminând în sfârșit dorințele de anihilare reciprocă.

În orice caz, generalii israelieni numesc anul 2024 un „an al războiului”. Aceasta este o predicție destul de bună, având în vedere vărsarea de sânge din 2023, după cum notează The Economist.

Israelienii cred că va fi nevoie de multe luni pentru a dezmembra capacitățile militare ale Hamas. Deocamdată, IDF se concentrează asupra luptelor sale imediate din Gaza și asupra soartei ostaticilor încă deținuți acolo. Dar este din ce în ce mai evident că, chiar și după ce luptele se vor încheia, impactul acestui război se va resimți ani de zile asupra strategiei militare a Israelului și, prin extensie, asupra economiei sale.

Acesta este cel mai grav război al Israelului din ultima jumătate de secol în ceea ce privește numărul de victime și cel mai prelungit de la conflictul din 1948, pe care țara israelienii îl numesc Războiul lor de independență.

Economiștii se referă la anii dintre războiul Yom Kippur din 1973 și invazia Israelului în Liban din 1982 ca fiind „deceniul pierdut”. De ce? Pentru că atunci cheltuielile pentru apărare au crescut vertiginos, la fel ca deficitul și inflația, în timp ce investitorii străini au stat departe de Israel.

Israelul a scăpat de colapsul financiar doar prin adoptarea unui plan drastic de stabilizare economică în 1985. Deși există diferențe uriașe între economia israeliană de acum și cea de atunci, de la sectorul tehnologic de vârf la rezervele valutare ample, unii israelieni se tem că un război prelungit ar putea fi o piedică pe termen lung pentru creșterea și dezvoltarea economiei și societății israeliene.

Înainte de 7 octombrie, FMI se aștepta ca PIB-ul Israelului să crească cu 3,1% în 2023 și cu 3% în 2024, mai mult decât dublu față de media țărilor bogate. Deficitul pentru 2023 era proiectat la doar 0,9% din PIB. Datoria publică, care se situa la 61% din PIB la sfârșitul anului 2022, scăzuse cu 10% față de anii din pandemie.

Dar războiul a încetinit creșterea economică și a dus la un deficit mai mare. Banca Israelului se așteaptă ca PIB-ul să crească cu 2% în acest an, iar alții, printre care și OECD, sunt mai pesimiști, estimând că PIB-ul Israelului va crește cu doar 1,5%. Mia mult, agenția de rating S&P, crede că PIB-ul israelului va crește doar cu 0,5%.

Între timp, deficitul a explodat până la 4,2% din PIB, acesta fiind cel mai ridicat nivel înregistrat de Israel din 2012 încoace (cu excepția anului 2020, în timpul pandemiei).

Cauza acestui deficit: cheltuielile de război de circa 4,5 miliarde de dolari (adică 1% din PIB) numai în luna decembrie, precum și a unei prăbușiri de 8% a veniturilor fiscale în 2023. Bugetul Israelului pentru 2024 prevede 3% din PIB în direcția cheltuielilor pentru apărare, impune reduceri în multe ministere civile și estimează un deficit bugetar de 6,6% din PIB.

Deși o mare parte din această creștere a cheltuielilor este direct legată de războiul actual, este puțin probabil ca Israelul să revină la economia de dinainte de război atunci când luptele din Gaza se vor încheia, în cele din urmă.

Pentru început, se pare că Israelul pare să inverseze o tendință de mai mulți ani de reducere a dimensiunii forțelor sale terestre. Înainte de atacul Hamas din 7 octombrie, Israelul a cheltuit miliarde pentru apărarea sa antirachetă și pentru un gard sofisticat la frontieră, sperând că tehnologia ar putea înlocui soldații. Aceste apărări nu au reușit să oprească teroriștii să treacă granița.

Drept răspuns, Israelul a chemat la luptă peste 300.000 de rezerviști, strangulând economia. Ministerul Muncii din Israel a estimat în noiembrie că 18% dintre lucrătorii israelieni nu-și puteau face treaba. Acest număr include rezerviștii, precum și cele peste 100.000 de persoane strămutate din casele lor. Absența lor afectează sectoare vitale ale economiei israeliene., iar mulți dintre antreprenorii și inginerii din domeniul tehnologiei din Israel sunt acum în uniformă e armată.

Start-Up Nation Policy Institute, un think-tank israelian, a constatat că startup-urile israeliene au strâns doar 1,3 miliarde de dolari în al patrulea trimestru din 2023, în scădere cu 46% față de anul precedent și cel mai mic nivel din 2017.

Deși mii de rezerviști sunt acum trimiși acasă (mulți alții vor fi eliberați până la sfârșitul lunii ianuarie) Israelul își propune să păstreze de două ori mai mulți soldați care să păzească granițele decât înainte de război. Anterior, aproximativ 130.000 de rezerviști se aflau în „serviciu activ”, ceea ce înseamnă că au petrecut cel puțin 20 de zile la datorie pe parcursul a trei ani. Acum, armata va chema aproape de trei ori mai mulți dintre ei. Acest lucru nu va fi ieftin, pentru că IDF plătește salariile civile și beneficiile celor pe care i-a chemat la luptă.

Pentru a finanța acest lucru, guvernul lui Bibi ar trebui să crească cheltuielile de apărare cu aproximativ 1% din PIB pe termen lung. Pentru a face acest lucru, ar fi nevoie de creșteri de taxe sau de reduceri de cheltuieli în altă parte. De asemenea, va avea nevoie de bani pentru a cumpăra tancuri și echipamente pentru a dota o forță extinsă, care include un batalion de tancuri nou format și o brigadă de securitate a frontierelor. Israelul va trebui, de asemenea, să își refacă stocurile de muniții epuizate.

Mulți dintre cei care se dezbracă de uniforme au parte doar de o scurtă pauză și au primit deja datele următoarei convocări, care va avea loc peste doar câteva luni. Dar întoarcerea lor la viața civilă ar putea avea consecințe politice. După un război sângeros în 1973 și alte două războaie în Liban (în 1982 și 2006) rezerviștii care s-au întors din lupte au condus proteste care au dus în cele din urmă la căderea guvernelor de atunci.

Israelul a fost târât în acest război împotriva Hamas după nouă luni de tulburări civile din cauza eforturilor guvernului de dreapta condus de Bibi Netanyahu de a slăbi puterea justiției și de a controla numirea judecătorilor. Această agitație este unul dintre motivele pentru care investițiile în sectorul tehnologic din Israel au fost lipsite de strălucire înainte de 7 octombrie. Cu toate acestea, de atunci, protestele care au zguduit marile orașe din Israel au fost suspendate, deoarece țara s-a unit în cauza de a lupta împotriva palestinienilor.

Cei mai mulți dintre liderii protestelor împotriva reformelor legale se tem să nu afecteze această unitate prin reluarea demonstrațiilor înainte de încetarea focului. Dar furia crește și peste trei sferturi dintre israelieni spun că vor ca premierul să plece odată ce războiul se va încheia.

Protestele care au fost reluate împotriva lui sunt încă mici, dar dacă rezerviștii care se întorc se alătură în număr mai mare, acest lucru ar putea marca începutul sfârșitului pentru Netanyahu.

Oricine îl va înlocui pe Bibi, o generație de tineri israelieni care muncesc va trebui să plătească pentru acest război în anii care vor urma. Iar acest lucru va modela modul în care ei își văd țara și își vor construi viitorul.