Mă întreb când, între 6 și 17 ani, ne pierdem curiozitatea și, mai ales, curajul. Acum o lună, de Săptămâna Altfel, am prestat la grădinița fiică-mii o lectură participativă pe teme de mediu. Am fost asaltată de idei, întrebări și curiozități. Nu a fost copil care să nu vorbească. Azi am discutat cu câteva zeci de liceeni de clasa a 11-a din două colegii naționale mari din Oltenia. Despre opțiuni de viitor și ce le poate oferi facultatea la care predau. Cine mă știe poate să confirme că sunt un vorbitor dinamic, angajant, că nu citesc de pe slide-uri. Nu a trebuit de mult să smulg cu cleștele întrebări cum am făcut-o azi. Ce m-a durut cel mai tare a fost că vedeam clar pe chipurile unora din adolescenții prezenți că voiau tare mult să-mi adreseze întrebări sau să spună lucruri și se simțeau complet timorați de gașca clasică de 5-10 băieți ultra hliziți/ gălăgioși/ șmecheroși care dominau atmosfera. Am creat un spațiu sigur la finalul interacțiunii de grup să port discuții unu la unu și au venit la mine unii din cei mai tăcuți, să-mi spună ce aveau pe suflet. Copii foarte deștepți. E mai mult o notă pentru mine, ca mamă, să fac tot ce-mi stă în putință ca vocea lui Eric, respectiv a Runei, să nu fie niciodată înăbușite de hlizelile ironice ale corului. Nu știu dacă voi reuși, dar măcar conștientizez un risc mare al următorilor ani.