de Valeriu Stoica

Deși a primit premiul Nobel pentru fizică în 1907, Albert Michelson este cunoscut în istoria acestei științe pentru experimentul făcut împreună cu Edward Morley în anul 1887, considerat cel mai celebru experiment ratat, deoarece nu a furnizat rezultatele așteptate privind proprietățile eterului. S-a formulat însă o concluzie cu valoare metodologică, evocată de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: „(e)xperiența fizicienilor Michelson și Morley a dovedit în chip hotărît că dinlăuntrul unui sistem închis nu se pot face observații asupra mișcărilor absolute ale aceluiași sistem deoarece observatorul, aflîndu-se și el în interiorul sistemului, e prins, deci antrenat în mișcarea absolută a acestuia. Așadar, nu se poate «ieși» dintr-însul ca să-l observe «din afară» și să emită constatări obiective cu valoare nerelativă”. Pentru ca surpriza cititorului să fie și mai mare, acest experiment este asociat de Steinhardt cu definirea științei dreptului constituțional și cu descoperirea tainei ei de bază. Juriștii ar trebui să fie mai puțin surprinși pentru că, înainte de a fi teolog ortodox și scriitor, Monahul de la Rohia a făcut studii juridice serioase și a obținut titlul de doctor în drept pentru teza, profundă și originală, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Între ideile la care a reflectat și gîndurile care l-au frămîntat în închisorile comuniste, i-au revenit în minte condiția și taina dreptului constituțional, iar suferințele îndurate au fost sublimate în două expresii care reunesc adevărul și frumusețea. Dreptul constituțional este „știința garantării libertății”, iar taina acestei științe este „curajul fizic în fața morții”.

Evocarea experimentului Michelson – Morley și a concluziei metodologice pe care a prilejuit-o  este utilă pentru că, în viziunea lui Steinhardt, recurentă în știința dreptului constituțional, orice ordine politică este un sistem închis. Chiar și o ordine politică a libertății are un moment de început în care sînt instituite valorile și principiile constitutive și de funcționare, iar ulterior se comportă ca un sistem închis. Ca urmare, nici o instanță de control al constituționalității legilor, fie ea o curte supremă sau o curte constituțională, nu poate avea o autoritate exterioară ordinii politice, aptă să sancționeze derapajele de la ordinea politică existentă, fie ea și una a libertății. Degradarea treptată a valorilor și a principiilor constitutive și de funcționare – sub asaltul unor forțe politice interne, autonome sau aflate sub influență externă – determină schimbarea ordinii politice existente, iar acest moment final este și unul de început al unei noi ordine politice, cu alte valori și principii de funcționare. Steinhardt deplînge deziluzia produsă de Curtea de Justiție Constituțională de la Karlsruhe, care, în 1932, nu a reușit să împiedice ascensiunea nazismului în Germania.

Continuarea, aici.