de Silviu Cerna

În 1991, produsul național brut al României a scăzut la 25,6% din valoarea sa din 1989, care era deja foarte modestă în comparație nu numai cu țările capitaliste dezvoltate, ci și cu majoritatea statelor socialiste din Europa Central-Răsăriteană și Sud-Estică. Această profundă recesiune economică a continuat în următoarele decenii, un oarecare reviriment producându-se abia după aderarea României la structurile euro-atlantice (NATO-2004; UE-2007).

Prăbușirea economiei a fost determinată de dezorganizarea aparatului de conducere și de producție comunist și de ezitările autorităților „emanate din revoluție” de a face reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piață. Cea mai afectată a fost industria prelucrătoare, a cărei producție s-a redus drastic în primii ani de după 1989. Deschiderea granițelor a făcut ca sectoare întregi ale economiei României să nu reziste concurenței. Populația nu a mai fost nevoită să cumpere exclusiv produse românești, de slabă calitate și ale căror prețuri au crescut brusc după liberalizarea lor, ci au putut să achiziționeze bunuri occidentale la care visau de mult timp. Pe de altă parte, produsele românești, care nu au stârnit niciodată prea mare interes din partea cumpărătorilor străini, au devenit pur și simplu nevandabile din cauza calității slabe și a creșterii prețurilor lor în lei. Bunurile de capital, în special cele fabricate cu tehnologia depășită a întreprinderilor românești, nu au găsit nici acestea cumpărători pe piața mondială. O perioadă, s-a încercat menținerea legăturilor economice cu țările din lumea a treia, însă deficiențele structurale ale economiei României și caracterul politic al relațiilor respective, stabilite din cauza imposibilității exportului pe piețele occidentale, au avut un puternic impact negativ asupra debușeelor respective.

Continuarea, aici.