A-ți găsi drumul, ce simplu pare.

Azi, stație de autobuz, undeva pe Floreasca. Doamna mai în vârstă către celălalt om din stație – eu: „Nu vă supărați, aici e stația lui 135”. „Da”, zic eu, „aici e”.

Mă uitam la semnul mic din stația STB, pus la mai bine de trei metri înălțime pe stâlp, scris și mai mic cu pensula… Ce să vezi, frate?! Și ziua e greu, d-apoi noaptea.

Mă gândeam că wayfinding – adică sistemul de orientare sau, savant spus, sistemul de utilizare a unor indicații și elemente vizuale pentru a ghida oamenii printr-un mediu complex, cum ar fi centre urbane, clădiri publice, centre comerciale sau, cel mai vizibil în aeroporturi – a ajuns să fie o adevărată știință ce combină elemente de design, inginerie, antropologie, neuroștiință. Poate de aceea mi se pare una dintre cele mai provocatoare teme de design.

Cât de mare să fie corpul de literă, ce fel de corp de literă, ce culoare, ce ierarhie de semne există – astea sunt doar o mică parte din ce trebuie să rezolvi ca designer. Apoi ce materiale, ce tehnică de imprimare, ce iluminare, ce amplasare. Și putem continua.

De ce e important? Pentru siguranță și accesibilitate, în primul rând, dar și pentru o experiență plăcută, eficiență a tranzitului în acele zone sau, nu în ultimul rând ca element de branding.

Revenind la stația de autobuz, e important pentru că îți oferă un element de sprijin în haosul urban. Pe acolo trece un mijloc de transport, e public, e parte din relația ta cu orașul, e familiar iar sistemul de identificare trebuie să susțină asta.

Dar mai arată un lucru și aici voiam să ajung: 𝗮𝗿𝗮𝘁𝗮̆ 𝗰𝗮̆ 𝗶̂𝘁̦𝗶 𝗽𝗮𝘀𝗮̆ 𝗰𝗮 𝗼𝗿𝗮𝘀̦ 𝗱𝗲 𝗼𝗮𝗺𝗲𝗻𝗶𝗶 𝘁𝗮̆𝗶. Îți pasă ca ei să se simtă în siguranță, să găsească ușor ce caută, să înțeleagă ușor ce e într-un anumit loc, să aibă încredere, să se descurce singuri.

Sistemele de orientare și signalistica folosită ajută enorm. Transport for London are public întreg sistemul se semnalizare, nu numai al stațiilor ci și ce se afișează și unde în autobuz. Las link – chiar vă recomand să vă uitați. Alte orașe au standarde de materiale și un întreg catalog de achiziții publice. Altele au dus conceptul de wayfinding la un nivel mult mai amplu ca parte din gândirea aspectului urban. Parisul, de exemplu, are stâlpi la fel în tot orașul pentru a identifica stațiile și ei au fost gândiți ca să completeze personalitatea orașului. Copenhaga a creat un sistem eficient, modular de a compune stâlpii din stațiile de autobuz. Seatle, un alt exemplu favorit, a creat stâlpi specifici pentru fiecare tip de stație ca mărime – găsiți în link până și ce șuruburi trebuie. Despre metroul din New York nu mai scriu, e celebru pentru sistemul său de semnalizare.

Nu cred că orașele respective au vreo pasiune nebună de a cheltui sume mari de bani ca să aibă astfel de sisteme de orientare. Știința din spate spune că de fapt ajută să se piardă mult mai puțin timp căutând.

Revin la București. Până la aeroporturi, canale pe Dunăre și alungarea rechinilor imobiliari cu matematică nu usturoi, ce ar fi să începem cu lucrurile astea “simple”. Bătrâna din stație să vadă ce autobuz oprește acolo.

Mă ofer voluntar să ajut la un nou sistem de orientare. Cred că mulți designeri s-ar alătura demersului – e și o invitație aici pentru ei.

Ce ziceți?

P.S. Nu v-am spus finalul poveștii. Ne urcăm în 135 și doamna mă întreabă: a câta stație e Promenada…. Inutil să vă spun că era în sensul celălalt.