Matei Bogdan

Publicat în 11 decembrie 2024, 16:26 / 87 elite & idei

+ Editorial • + Observator • marius stoian

de Marius Stoian

Există cel puțin un numitor comun al intervenienților speciali ai acestei lucrări, Francis Fukuyama și Thierry de Montbrial, un concept cheie: demnitatea. Ea este indisolubil legată de identitate. Fie că abordăm identitatea personală, fie pe cea națională, om și națiune, au nevoie de recunoașterea inalterabilă a demnității.   Demnitatea persoanei nu constituie numai un drept fundamental în sine, ci reprezintă însuşi temeiul drepturilor fundamentale. Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948 a inclus demnitatea umană în preambulul său, „… întrucât recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, al dreptăţii şi al păcii în lume. În hotărârea sa din 9 octombrie 200 (…), p. I-7079, punctele 70-77, Curtea de Justiţie a confirmat faptul că „dreptul fundamental la demnitatea umană face parte din dreptul Uniunii””[1].   Dreptul națiunilor la demnitate e cuprins mai puțin în reglementări și legi. Dar el reapare natural sau forțat în tabloul de bord al relațiilor internaționale. Politicile identitare dau seama despre felul în care aceste tensiuni se vor armoniza în final. Și despre ce rol joacă cultura în sens larg în această ecuație complexă. Ne aflăm într-o zonă de fragilitate extremă: politicile identitare nu țin, prin urmare, doar de ideologiile politice, ci și de ideologii culturale, ambele producând efecte în egală măsură asupra societății.

1. Palierul geopolitic: identitate națională vs. Globalizare?

După căderea comunismului „globalizarea”,  rămasă ca principal concept activ al lumii unipolare a fost perceput cu anumită îndreptățire ca fiind exportul stilului de viață Occidental în  Restul Lumii. Aceasta s-a agrementat prin seducție, nu prin forță și nici măcar printr-o persuasiune dirijată dintr-un centru, ca factor de pace și prosperitate. Seducția ar putea fi înțeleasă și ca mimetism, ca dezvoltare a periferiei, după „modelul centrului”.

În mod uzual, analizele atașează globalizării în primul rând componenta economică, dar piața și liberul schimb a venit la pachet în mod organic, cu idei și principii din sfera valorilor societăților deschise, democrațiilor liberale (libertate, pluralism, transparență, egalitate în fața legilor, multiculturalism, separația puterilor, etc)

Practic, de la elitele adaptative  (în special) către mase, s-a produs treptat o reașezare valorică* dar s-a și format, din păcate, o din ce în ce mai consistentă  cohortă de perdanți economici, care a fost asociată cu fenomenul globalizării.

Există însă și o globalizare non-economică care deschide calea către marea problemă a secolului nostru: cum acomodăm globalizarea fără să aducem atingere elementului național?

După patru decenii de globalizare, de reduceri ale impozitelor și de înăsprire fiscală, cei mai bogați 10% din populația lumii au ajuns să dețină 76% din bogăția globală, în vreme ce jumătatea cea mai săracă deține doar 2%[2].

Sincronic și diacronic, o succesiune de crize (2008, Covid 19, migrația, războiul provocat de Rusia împotriva Ucrainei) coroborată cu o anumită incapacitate/lentoare a sistemelor politice democratice de a determina soluții acceptabile la scară internațională, nu numai rațional, de redistribuire a plus valorii, ci și psihologic de a răspunde fricilor și thymos-ului unor națiuni (nevoia de recunoaștere și demnitate) și un anumit tip de aroganță păguboasă  a capitalismului neoliberal au dus în ultimii ani, la o contraofensivă împotriva acestei așa-zise „omogenizări”, speculată de regimul totalitar al unor state autoritare, ca simboluri de „neocolonialism”, ca o îndepărtare de tradiții și valori naționale.

În timp ce elitele globale au reușit să creeze, cum spuneam,  un areal comun al beneficiilor și prosperității (cultura Davos), ritmul rapid al schimbării a lăsat pe margine zone sociale sau naționale pradă ușoară pentru populiști și naționaliști.

În fața unor populații derutate, vocea „liderului ferm” acoperă timbrul slab al legilor, regulilor și tratatelor.

Efectele pozitive ale globalizării au fost date deoparte.

Globalizarea economică și valorică, dezvoltarea mijloacelor de comunicații moderne au făcut ca geografia să nu mai exercite un factor de constrângere a relațiilor și interacțiunilor dintre oameni, ei putând comunica oriunde s-ar afla pe glob, putând călători oriunde, capabili să se formeze și să trăiască peste granițele naționale, să deschidă afaceri și să coaguleze proiecte și inițiative transnaționale cu culturi diverse care împărtășesc valori și preocupări comune. Realitatea în curs de cuprindere a mers simultan și foarte încet și foarte repede, funcție de dinamica inerțială a unor societăți sau altora.

Sub presiunea evenimentelor și a erorilor de „tratament”, globalizarea a început să piardă din viteză și accelerație și din seducție.

Raportată la PIB dinamica comerțului exterior la nivel global a scăzut, de la un vârf de 61%, înainte de criza financiară din 2008, la 52% în 2020, iar circulația capitalului a fost tot mai restrânsă în ultimii ani[3]. Unii analiști au lansat chiar ideea unei „deglobalizări”.

„În condițiile în care SUA și China conduc formarea de blocuri geopolitice separate, iar economia globală migrează treptat de la interconectivitate la fragmentare, deglobalizarea pare să fie deja în plină desfășurare”[4]

Un prilej excelent pentru regimurile autoritare de a multiplica loviturile.

Deci, globalizarea se „îngustează”, discursul antiglobalizare se accentuează și capătă forme agresive. Către ce ne îndreptăm?

Conspirații ușor de implantat au fost amestecate cu sferturi de adevăruri în proiecțiile discursive: „Occidentul vrea să ne distrugă fibra națională, să ne transforme într-o pastă omogenă ușor de manevrat pentru că noi, regimurile autoritare nu ne supunem! Pentru că fiecare dintre voi și împreună ca nație suntem mai buni”-exclamă ipocrit liderii autoritari ai lumii.

Apelurile au început însă să prindă, pe fondul aperceptiv descris anterior.

Reacția democrațiilor liberale a fost și este una moale.

Ceea ce a generat  creșterea ponderii și influenței statelor autoritare în arena internațională.

Astfel, globalizării i s-a contrapus în mod fals însă cu succes de casă, conceptul de „Identitate națională” văzut ca o întoarcere la valorile și tradițiile fiecărei națiuni, legitimandu-se astfel discursul „autarhic” al noilor lideri pentru care antiglobalizarea este un pretext de sporire a puterii personale.

Din punctul nostru de vedere, globalizarea contrar aparențelor nu se poate „opri”.  Ea reprezintă de fapt o extindere și amplificare a interdependențelor și a cooperării internaționale pe suportul tehnologiilor din ce în ce mai avansate. Tehnologii care, la scară istorică fac diferența de direcție.

Combaterea globalizării de către aceștia, cu apel la sentimentul de identitate națională și a naționalismului este doar o teză ideologică pe care realitatea nu o susține, dar care devine periculoasă în jocul global de putere democrație vs autoritarism.

Că lucrurile stau așa, o dovedesc atât bunul simț comun, observațiile empirice dar și numeroase studii transnaționale recente

Un asemenea studiu[5] amplu, realizat în 74 de țări a analizat impactul globalizării pe de-o parte asupra identității etnice și pe de altă parte, asupra corelației dintre identitatea etnică și mândria națională.

Deși respondenții din țările mai globalizate au susținut în mai mică măsură identitatea etnică decât respondenții din țările mai puțin globalizate, totuși, puterea legăturii dintre identitatea etnică și mândria națională nu a fost afectată de globalizarea propriu-zisă.

Dacă ar fi să privim asupra efectelor pe diverse niveluri ale identităților culturale a grupurilor sau chiar a țărilor, am putea constata că și în „icebergul cultural”[6] efectul globalizării se produce asupra suprafeței, pe palierele unde se regăsesc muzica, festivaluri, modă, gastronomie, divertisment, timp liber, etc, și mai puțin în zona „ deep culture” (reguli și stiluri de comunicare, noțiuni  de prietenie, leadership, modestie, frumusețe, concepte de sine, timp, dreptate, justiție, vârstă, familie, sex, atitudini privind îmbătrânirea, adolescența, dependențele, munca, autoritatea, abordări privind religia, căsătoria, creșterea copiilor, luarea deciziilor, etc.) Restul e generat de multiple alte cauze.

În „deep culture” apare o altă serie de pericole cu expresie extremă în „războaiele culturale” despre care vom vorbi în capitolul următor.

 „Identitatea națională” devine, deci, contrar realităților factuale,  stindardul de luptă al regimurilor autoritare împotriva democrațiilor, cu țintă o nouă ordine globală (iliberală).

Că întreg discursul se bazează pe un fals, demonstrează implicit și  lucrarea de față.

Nu există nicio contradicție profundă între identitatea națională, cea europeană sau universală. Valorile culturale și civilizaționale au un solid numitor comun planetar.

Prin omisiune și deformare ele pot fi puse însă în rezonanță negativă.

Dar, discuția despre „demnitatea națională” și „universalism”[7] (termen pe care îl preferăm globalizării) nu mai poate fi evitată, indiferent de cine a lansat-o.

Trăim într-o realitate în curs de schimbare. Pentru a nu genera o ciocnire de proporții apocaliptice între civilizații și culturi, pentru a menține „o lume rezonabil deschisă”, conform sintagmei lansate de reputatul gânditor francez,  Thierry de Montbrial, este nevoie de dialog, de dezbatere.  

2. Palierul național: Identitatea persoanei și amplificarea războaielor culturale

Coborând o treaptă, pe palierul național, în interiorul democrațiilor liberale- singurele care permit dezbaterea, se amplifică în ultimii ani conflictul dintre „progresisți și conservatori”.

Problema  acestuia e veche de când lumea: în fond este problema luptei dintre vechi și nou. Uneori a îmbrăcat haina ajustărilor și reformelor graduale. Alteori, a schimbării revoluționare.

În noua paradigmă tehnologică a vaselor comunicante instant, conflictul s-a metamorfozat și hiperpolarizat, sub forma unui continuu „război cultural”.

Și aici problema identității pare să joace un rol-cheie.

Doar că în acest caz punctul critic se referă la identitatea personală care capătă foarte multe straturi culturale și dihotomii. Cum ar arăta cele două „tabere” în tușe groase?

Progresiștii (diverse școli de gândire și analiști neafiliați despică firul în 14 stabilind subcurente și subsubcurente într-o taxonomie cu neputință de urmărit din afara mediilor academice)  au drept caracteristică definitorie fluiditatea identității: dacă în anii 60 vorbeam despre feminism, origine etnică, etc, în fond despre aspirația marginalilor de a avea statutul  identitar și decurgând din asta drepturile „identitarului societal standard”, discutăm acum, ca exemplu, despre identitatea de gen în termeni „non-binari”, adică dreptul de a alege dintr-o multitudine de afilieri ale identității de gen ce se înghesuie într-un acronim din ce în ce mai lung și mai specific LGBTQ÷ (plus e o distincție pending, lista până la această dată conține peste 70 de genuri identificate). Cu cuvintele lui Sorin Cucerai, ne aflăm în fața celei de-a treia generații de drepturi[8].

În plus apare conceptul de „intersecționalitate”[9] care toacă involuntar un minim de consens social.

Cu noile identități în buzunar apar noile nevoi de legitimare și noile solicitări de drepturi. Legitime prin excelență.  Din motive complexe, nici corectitudinea politică, mișcarea woke cu virtue signaling, cancel culture, sau alți markeri progresiști, nici măcar campaniile gen #metoo sau Black Lives Matters #BLM, nu au tulburat atât de mult apele sociale precum dreptul de a-ți defini singur identitatea/identitățile.                  

Dacă aplicăm teoria matematică a reducerii la absurd observăm ceea ce știam deja: că identitatea individuală are caracter de unicat.

Și aici vedem încă o linie care sperie: de la un minim de identitate națională -agregativă- lucrurile merg spre comunități din ce în ce mai mici până la evacuarea societății per ansamblu din discuție: ce mai leagă națiunile în  cazul în care fiecare individ cere o societate croită made to mesure? E firesc ca perspectiva să sperie vechea majoritatate consensuală? Care e limita schimbării revoluționare? Cum poate fi recompus ce se dizolvă cu iuțeală în fiecare zi?

În capitolul final vom descrie cum vedem noi „Noul consens” și noul tip de societate.

„Conservatorismul” este doar un tip de reacție. Ceea ce e văzut de progresiști ca o evoluție firească este privit de „omul mediu vechi” drept o agresiune continuă și extrem de violentă. Dacă familia, religia, națiunea cad ca popicele rând pe rând și țesutul social se descompune, ce valori comune mai rămân? Un conservator se întreabă- pe bună dreptate- cine mai sunt eu dacă toate reperele pe care le-am preluat prin aculturație cad? Cine suntem Noi? Mai există Noi? În fața atâtor identități „ciudate” ce mai este identitatea națională? În ce și de ce se dizolvă tot?

Mai rămâne o societate cu reguli? Definim standardele ca stereotipuri? Ce facem? Trebuie să ne apărăm!

Contextul în care se produce noua acțiune conservatoare este definit (după Războiul Rece, dar cu precădere în ultimii ani) de patru tipuri de coordonate[10]:

1. Identificarea în SUA a liberalismului cu marxismul și expansiunea acestei abordări în Europa, unde bătăliile dintre creștini democrați și socialiști nu au mare lucru în comun cu acest gen de viziune.
2. Deplasarea coordonatelor de la Vest la Est la Rusia. Conservatorii de astăzi apreciază multitudinea de puncte ale abordării progresiste ca fiind adevăratul totalitarism. „Fascinația conservatorilor americani față de Rusia se bazează pe admirația disprețului rusesc, nestăpânit față de corectitudinea politică, apărarea privilegiilor creștine în Rusia și disprețul fostului imperiu țarist împotriva drepturilor minorităților”[11].
3. Trecerea de la conflictul între viziunile religioase și cele seculare la cel dintre religiile tradiționaliste și opiniile religioase mai liberale (moderniste).
4. Neîncrederea în democrație urmată firesc de recursul la autoritate.

„Conservatorii secolului XXI cer zei puternici pentru că nu mai au încredere în democrație”

Printr-o mișcare de prestidigitație, liberalismul a ajuns atacat și dinspre progresiști (intitulat de aceștia neoliberalism) și dinspre conservatori care îl asimilează progresismului. Un motiv să încercăm să căutăm linia mediană a bunului simț comun.

Cum una o cere și o determină pe cealaltă am putea asista la un conflict violent, sumă a războaielor culturale în interiorul societăților democratice. Și la sfârșitul acestora prin implozie.

În America și Marea Britanie, războaiele culturale alimentează ura și diviziunea.  Argumentele privind justiția rasială, drepturile transsexualilor, avortul și alte probleme politice și sociale devin din ce în ce mai polarizate.  Sociologii vorbesc despre „polarizare afectivă”, în care o parte este condusă de instinctul de a o învinge pe cealaltă. 

Ce alimentează războaiele culturale de astăzi?

Kiara Alfonseca, jurnalist Huffington Post pune problema într-un articol despre războaiele culturale, cum identitatea a devenit centrul politicii în America?

Ea afirmă căpolitica de identitate, politicienii oportuniști și rețelele sociale polarizează Marea Britanie și America.[12]

De-a lungul spectrului politic, americanii luptă pentru a defini cultura națională.

Identitatea – inclusiv rasa, orientarea sexuală, genul-au devenit subiecte paratrăsnet a sute de proiecte de lege în legislaturi de stat din întreaga țară, în timp ce americanii din spectrul politic încearcă să definească valorile națiunii.

Dezbaterea asupra acestor probleme se intensifică pe măsură ce candidații se pregătesc pentru ciclul prezidențial din 2024. 

Radicalizarea conflictelor este foarte bine subliniată și de comentatorul Tim Geraghty relativ la un sondaj NBC News pe temele de polarizare[13].

„Care ar trebui să fie un obiectiv mai important pentru societatea noastră în zilele noastre – promovarea unui respect mai mare pentru valorile sociale și morale tradiționale sau încurajarea unei toleranțe mai mari față de oameni cu stiluri de viață și medii diferite?” a fost întrebarea adresată.

Potrivit sondajului,  50% dintre americani au spus că „promovarea unui respect mai mare pentru valorile sociale și morale tradiționale” este mai importantă, iar 42% au spus că „încurajarea unei toleranțe mai mari față de oameni cu stiluri de viață și medii diferite” este mai importantă. Aceste cifre abia s-au schimbat față de 2013, aproape în mijlocul anilor Obama.

În plus, analiza rezultatelor în funcție de rasă, „valorile tradiționale” au fost alese de 51% dintre respondenții albi, 48% dintre respondenții afro-americani și 51% dintre respondenții hispanici. „Toleranța pentru diferite stiluri de viață” a fost selectată de 40% dintre respondenții albi, 47% dintre respondenții  afro-americani și 44% dintre hispanici.

Concluziile acestei secțiuni a sondajului ar arăta că indiferent de diviziunile rasiale pe care le are America, aceste trei categorii demografice văd această alegere aproximativ în același mod.

Cu toate acestea, spune jurnalistul, rezultatul sondajului va fi ignorat în mare măsură, deoarece nu se potrivește narațiunii nici pentru progresiștii care vor să audă despre triumfurile războiului cultural, nici pentru cei de dreapta cărora le place într-adevăr să audă despre cât de decadentă și depravată societatea americană a devenit. An de an, cele mai puternice voci din dreapta au adoptat o viziune distopică „țara asta se duce dracului”-dar și stânga susține cam aceleași lucruri, dar din alte motive. „A auzi că jumătate din țară dorește să promoveze un respect mai mare pentru valorile sociale și morale tradiționale ar putea stârni speranță, încredere, optimism și chiar unitate, iar doamne, nu putem avea asta, nu-i așa?”, conchide comentatorul.

Sociologul James Davison Hunter, promotorul termenului de „război cultural” atrage atenția într-un lung interviu acordat Politico asupra modurilor perfide prin care aceste conflicte riscă să distrugă democrația.

„How the ‘Culture War’ Could Break Democracy”[14], titrează redactorul adjunct  de la Politico, Zack Stanton care l-a intervievat.

Adevărul este că încleștarea feroce între progresiști și conservatori calcă totul în picioare de la organizare socială, limbă, obiceiuri și tradiții, religie, arte și literatură, forme de guvernare, sisteme economice. Adică tot ce înseamnă practic element cultural sau identitar.

*

Războaiele culturale se globalizează și există un export al unor problematici și strategii în contexte unde nu au existat anterior, inclusiv în România. Pentru că „războaiele culturale” capitalizează politic.

Desigur că în situația țării noastre are multiple particularități.

O primă specificitate ar fi existență unei largi „zone moderate” a bătăliilor culturale.

Progresiștii români sunt focalizați pe ideea de incluziune, sustenabilitate, gender balance. Puținii extremiști progresiști pare a se fi evaporat în irelevanță (neomarxiștii revoluționari care vor abolirea completă a capitalismului, militanții zgomotoși LGBTQIA+, adepții traiului sălbatic în comun, etc). De asemenea, agresiunea Rusiei în Ucraina a pus în evidență și un solid grup conservator rezonabil, susținător ferm al ideilor democratice.

O a doua caracteristică: extremismul conservator românesc de factură național comunistă și neolegionară simultan nu are lideri naturali în ciuda unui anumit succes la public ( există undeva la 25% un public radical/extremist) naționalist. În consecință pericolul unei fracturi sociale nu este atât de ridicat ca în societățile hiperpolarizate. Însă, nu e cazul să îngropăm subiectul sub preș. Agenda publică preia continuu subiectele identitare și așa-zisa teorie „suveranistă” și nu tocmai în granița bunei credințe, a onestității.

Vrem nu vrem vânturi aspre încep să lovească și țărmul nostru. A bonnes attendeur, salut!

3. Când regimurile autoritare intersectează democrațiile liberale

În anii 90, când eram preocupat de subiectul manipulării și dezinformării în relațiile internaționale, am descoperit cel puțin două lucrări fundamentale care elucidau la nivelul epocii principalele aspecte tematice: lucrarea „Epoca Dezinformării” a ofițerului francez de contrainformații militare, Henri-Pierre Cathala și „Consilier de taină al puterii”, un consistent dialog (devenit carte), al celebrei ziariste Christine Ockrent, cu Contele Alexandre de Merenches, fost șef al Serviciului de Documentare Externa si Contraspionaj (SDECE), între 1970-1991.

Astăzi, literatura de specialitate abundă de asemenea demersuri publicistice, dar concluziile trase atunci rămân profund valabile pe palierul tehnicilor de exersare a acestor ingerințe diversioniste, în același timp presupunând un upgrade serios la nivelul mijloacelor de transmitere: mediul virtual, întrece de câteva sute de ori întreaga capacitate de dispersie a mesajelor deținută de radio, televiziune și presă scrisă, în Epoca Războiului Rece.

Stimularea războaielor culturale, principalul teren de desfășurare al acțiunilor de subminare socială prin emoție sau concepte precum: fake-news, post truth era, alternative facts[15], sunt tot atâtea denumiri noi date manipulării și dezinformării.

În esență însă, definiția lui Cathala nu este deloc caducă: „Dezinformarea reprezintă ansamblul procedeelor puse în joc, în mod intenţionat, pentru a reuşi „manipularea” perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăţi, în scop de a le devia conduitele politice, a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga”.

Despre importanța acestor acțiuni s-a vorbit încă din anii 80, când foști spioni sovietici fugiți în Vest dezvăluiau, astfel, faptul că, aproximativ 85% din bugetul și timpul serviciilor secrete sovietice în străinătate erau, de fapt, dedicate războiului cultural-practic distorsionării modului de a gândi al adversarului. Doar 15% erau alocate spionajului clasic.

Unul dintre foștii spioni, Yuri Bezmenov, care lucrase chiar în aparatul de propagandă al KGB sublinia, mai concret, că războiul cultural de subversiune implică planificări și activități organizate pe perioade lungi de peste 15-20 de ani. Acestea includeau recrutarea sau manipularea de artiști, educatori, jurnaliști, producători de filme, regizori, autori, politicieni, filozofi și alte tipuri de „influenceri” (inclusiv tineri care „promiteau” în direcțiile respective) pentru promovarea sau propagarea de mesaje care ținteau direct sau indirect ideile, structura și modul de viață dintr-o țară pentru deșirarea/subminarea din interior, documentează Lucian Bondoc, în articolul  său, „Contracararea trollilor (și a ideilor nocive din războaiele culturale)”, publicat și în volumul de față[16].

Deși, „interacțiunile umane s-au mutat considerabil în spațiul virtual, creând noi modele și tipologii de relații sociale, avatarul este mai real decât originalul, proiecția este mai vie decât realitatea. Povestea înlocuiește adevărul, care devine facultativ și dependent ca forță de numărul de like-uri”[17], făcând astfel mai ușoară disimularea, cum spuneam, pe fond, ingerințele au aceleași ținte.

Un raport adresat Serviciului de Informații al Statelor Unite din Statele Unite[18] a dezvăluit că Rusia lui Vladimir Putin a autorizat agenții guvernamentale să influențeze opinia publică din SUA , discreditând candidatura lui Joe Biden și subminând încrederea publicului în procesul electoral, exacerbând diviziunile sociopolitice.

 Documentul precizează că atât Rusia cât și Iranul au organizat operațiuni de transmitere a unor informații false sau greșite, menite să influențeze rezultatul alegerilor din USA.

Așa cum sublinia și Contele de Merenches, regimurile autoritare pot mobiliza și resurse umane și financiare pentru operațiuni întinse pe intervale mici sau mari de timp, în timp ce în societățile democratice, transparența face mai dificilă acest tip de acțiune.

Pe de altă parte, democrațiile liberare nu au prin definiție asemenea scopuri, de a submina stabilitatea altor state.

Este un adevăr probat istoric: regimurile autoritare care „gestionează” prin cenzură sau forță brută dezbaterea internă au capacitatate mare, practic au mâinile dezlegate să intervină în democrații prin mijloace speciale în stimularea conflictelor sociale interne ale acestora.

Sunt multe planuri, le putem găsi în literatura de specialitate din timpul Războiului Rece și ulterior.

Democrațiile au mai puțini anticorpi decât autoritariștii. Și aici, problema se cantonează în jurul ideii de „identitate”.

Și tot pe două planuri: acțiunea în interiorul democrațiilor liberale prin stimularea clivajelor, a faliilor, prin lansarea de noi teme de polarizare, iar în plan geopolitic prin subminarea încredererii între partenerii democrați. Sintagme precum „neocolonialism” sau temporal, mai aproape de vremurile noastre, așa-zisul „pericol al homosexualilor”,  extirparea tradițiilor, eliminarea fundamentelor identității naționale: limbă, cultură, religie fac parte dintr-o recuzită nici măcar nouă sau creativă, dar eficientă și eficace pe fondul imposibilității practice de a răspunde în limbaj și pe căi inteligibile cetățenilor. Tehnicile sunt vechi, împletirea conspirațiilor cu fapte izolate, diversiuni orchestrate în complicitate cu forțe interne, stimularea credinței că nu există speranță, etc.

În cazul nostru,  de ce aș fi român când: politicienii toți sunt corupți, vom fi obligați să mâncăm gândaci, americanii și UE ne tratează drept colonie. Subiectele sunt adaptate la democrația țintă.

• În loc de concluzii

După cum am încercat să arătăm în precedentele capitole, avem de-a face cu trei straturi întrepătrunse ale relației dintre identitate, cultură și democrația liberală în lumea contemporană.

Primul este un geo-conflict între democrații (societățile deschise) și regimurile autoritate. Este inevitabil să ne propunem un anumit tip de ajustare a liberalismului pentru a-l menține rezonabil deschis prin ideea de compromis doctrinar.

Pe al doilea palier, observăm că în interiorul democrațiilor liberale există conflicte interne ce par azi ireductibile sub forma războaielor culturale în amplificare și care slăbesc capacitatea de proiecție în exterior a acestor democrații.

Pe al treilea palier avem intervenția în disuasiune a regimurilor autoritare în interiorul regimurilor societăților liberale.

Combinate, aceste elemente pun, cum spuneam, democrațiile planetei la grea încercare.

În acest volum, oferim consistente repere pentru a înțelege problemele identitare și culturale, luând act că pe de-o parte, abordarea nu ia în calcul considerentele economice, iar pe de altă parte, funcție de context, traducerea termenului „cultură” are în vedere nu numai „producția culturală artistică”, ci și cultura ca sistem valoric și civilizațional.

Este un demers dificil, extrem de dificil de a găsi compromisul rezonabil și conținutul platformei de consens minimal.

Ne-am propus doar să deschidem o discuție și niște posibile piste de urmărit.

Mult mai neprofitabil este ca la nivel de societate să luăm poziția brace și să așteptăm impactul fatal.

Care sunt „părțile de cultură” care pot crea armonie și cum putem demonstra că problema identității este una fals interpretată?

Cheia noastră este că identitatea/identitățile individului sunt dreptul strict al acestuia, iar identitatea națională nu este în contradicție cu identitatea europeană sau universală.

1. CULTURA

În sens larg, fie că înțelegem prin aceasta, cultura propriu-zisă cu versiunile high culture ( marile producții universal cunoscute) sau low-culture, subculturile, de la hippie până la rap, sau încărcăm conceptul cu sensul de civilizație (patrimoniu construit, valori și reprezentări ale valorilor, etc) are această fundamentală proprietate de a crea punți atunci când este  valorizată din perspectiva producerii emoțiilor pozitive chiar pe paliere diferite de înțelegere.

Nu există, în opinia mea, o „dialectică” a producției culturale, cultura se adresează spiritului și nu poate avea „o misiune socială disruptivă”.

De aceea am subliniat că războaiele culturale sunt eminamente toxice: ele cer ca și cultura să fie una militantă, afiliată ideologic. Este atât consum de energie- uneori viguros, alteori ridicol- pentru a duce cultura în sfera violenței simbolice, care evident cere violență efectivă, încât nu poți să nu fii „militant” pentru extragerea culturii din acest peisaj mocirlos în care se afundă gânditori și creatori mânați de obsesii și ego-uri distructive.

Veți găsi în paginile volumului o sumă de argumente în acest sens. Cultura universală  și civilizațiile -toate în cheie pragmatic și nu utopic rezonantă- sunt mai puternice decât energia atomică. Direcționarea eforturilor noastre și în acest caz este către armonie și plăcere estetică, nu către conflict.

În logica frumuseții și mai puțin a „adevărului”; pe acesta din urmă nu îl deține nimeni în exclusivitate.

Sigur, nu putem anula cu o frază sau un volum sutele de ani de controverse.

În privința laturii „civilizaționale”, vă propun un exercițiu: dacă am translata fiecare națiune a lumii prin fiecare stat al lumii, acest tip de turism imaginar nu ar schimba cu totul perspectivele noastre, unul față de altul? O știm empiric din propriile noastre trăiri. 

E multă înțelepciune în a alege frumosul cert în locul „adevărului” discutabil.

Dar nimeni nu ne învață să fim înțelepți.

Iată totuși că o direcție pe această cale o găsim în răspunsul pe care ni l-a furnizat ChatGPT, la întrebarea privind rolul culturii în armonizarea relațiilor dintre state:

„Cultura poate juca un rol important în armonizarea națiunilor prin promovarea înțelegerii și respectului reciproc între diferitele grupuri culturale. Iată câteva modalități prin care cultura poate contribui la armonizarea națiunilor:

1. Promovarea diversității culturale: Cultura poate fi un mijloc prin care se promovează diversitatea culturală și se încurajează oamenii să înțeleagă și să aprecieze diferențele culturale. Acest lucru poate ajuta la reducerea stereotipurilor și prejudecăților și la creșterea toleranței și a respectului reciproc.

2. Împărtășirea valorilor comune: Cultura poate fi un mijloc prin care se împărtășesc valorile comune, cum ar fi respectul pentru drepturile omului, libertatea de exprimare și democrația. Aceste valori pot fi un punct de legătură între diferitele grupuri culturale și pot ajuta la construirea unui sentiment de unitate și solidaritate.

3. Promovarea dialogului intercultural: Cultura poate fi un mijloc prin care se promovează dialogul intercultural și se încurajează oamenii să învețe unii de la alții. Acest lucru poate ajuta la creșterea înțelegerii și a respectului reciproc și poate contribui la reducerea tensiunilor și a conflictelor între diferitele grupuri culturale.

În concluzie, cultura poate juca un rol important în armonizarea națiunilor prin promovarea înțelegerii și respectului reciproc între diferitele grupuri culturale. Prin promovarea diversității culturale, împărtășirea valorilor comune”.

• RELIGIA

Un punct nodal al mutațiilor survenite în timpul globalizării îl constituie religia. Unele studii subliniază că globalizarea este responsabilă de transmogrificare[19]a religiilor și sistemelor de credințe tradiționale. Cu toate acestea, „sociologii au subliniat frecvent că, în timp ce religia își pierde poziția dominantă, iar modernitatea a condus la o diferențiere a instituțiilor sociale, modernitatea nu a reușit să devină un substitut al religiilor pentru majoritatea oamenilor”.

În lucrarea „Culture and Identity”, autorul Cristian Parker, cercetător la Institute for Advanced Studies, University of Santiago de Chile, Santiago de Chile, Chile afirmă că diversitatea religioasă și pluralismul sunt în creștere în întreaga lume, iar globalizarea creează o conștientizare larg răspândită în acest sens.

Centrul american Pew Research Center, specializat în analize sociologice şi statistice, oferă, în urma unei cercetări extinse realizate în 230 de țări și teritorii, date relevante în acest sens:

O analiză complexă[20], reprezentativă pentru populaţia mondială a planetei arată că 84% din oamenii de pe pământ sunt religioşi, adică  5,8 miliarde de persoane, dintr-o populaţie de 6,9 miliarde (2010), cifră care este depăşită azi.

Studiu mai arată că aproximativ unul din șase oameni de pe tot globul (1,1 miliarde, sau 16%) nu au nicio afiliere religioasă. Acest lucru face ca cei neafiliați să fie al treilea grup religios ca mărime din lume, în urma creștinilor și musulmanilor, și aproximativ egal ca mărime cu populația catolică a lumii. Sondajele indică faptul că mulți dintre cei neafiliați au anumite credințe religioase sau spirituale (cum ar fi credința în Dumnezeu sau un spirit universal), chiar dacă nu se identifică cu o anumită credință.

Proiecția privind numărul populației care se declară religioasă, este crescătoare pe termen lung.

Raportul „The Changing Global Religious Landscape”, realizat de același centru, mai recent, în 2017, estimează că toate grupurile religioase din lume vor crește numeric la orizontul anului 2060. Dar unele dintre acestea nu vor ține pasul cu creșterea populației globale și, ca rezultat, se așteaptă ca ele să constituie un procent mai mic din totalul populației lumii în 2060[21].

Până în 2060, se așteaptă ca creștinii să ajungă la 31,8% din populația globală; Musulmani 31,3%, hinduși 14,5, budiști 4,8 și religii populare 4,6.

Un lucru interesant de observat este că populația neafiliată ar trebui să atingă doar 12,5%, în timp ce astăzi reprezintă 16% din totalul populației, conform studiului.

Separarea bisericii de activitatea statului e un fapt. Dar nu se poate nega rolul valorilor creștine-de exemplu în cimentarea Europei timpurii și al altor religii în geneza altor culturi și civilizații sau rolul protestantismului în construcția capitalismului și a democrației. De asemenea, reziliența, durabilitatea credinței până în contemporaneitate.

Dacă agreăm preluarea religiei, nu în sens militant, ci ca reper cultural profund prin ecumenism și dialog interconfesional, pe baza tuturor studiilor și statisticilor șansa salvării democrației liberale, a liberalismului în sens larg, crește.

În cazul în care liberalismul de centru nu va achiesa la idee, conturul acestuia se va dilua treptat până la dispariție sub presiunea războiului cultural dintre progresiști și conservatori.

• PATRIOTISMUL

De asemenea patriotismul este o valoare când trece de la statutul de etnic la cel de națiune așezată pe idealuri de natură universală, pe legi și reguli ce transcend identitatea de rasă, sex, etc, soluția melting pot fără de care nu ar fi fost posibile SUA, cea mai puternică națiune a lumii libere.

Nu există „academii de patriotism” și este bine să rămână așa pentru că a fi patriot e o chestiune ce ține de bun-simț  și nu de ostentație[22].

• CULTURA ȘI ARTA DIGITALĂ

O altă linie de acțiune, aparent în opoziție se referă la cultura digitală, cu întreaga familie de concepte conexe: identitate virtuală, artă virtuală, virtualizarea ca proces de universalizare. Sunt în prezentul volum câteva materiale de excepție care „servesc” înțelegerii mai profunde a capacității acestui fenomen de a compune noul sistem de valori în beneficiul societății deschise. Sunt și două exerciții teoretice, unul a lui Mihnea Măruță și al doilea al unui colectiv condus de Victor Vevera prin care se încearcă construcția temeinic argumentată a profilului unei Românii digitale/virtuale.

În opinia mea, ultimul deceniu a însemnat începutul unei lungi tranziții către un nou model de societate bazat pe așezarea în spațiul pozitiv al virtualului (virtualizare). Procesele sunt lungi, complexe, iar tranziția, ca orice trecere, dărâmă vechile repere cu viteză mai mare decât poate să le construiască pe cele noi.

Există multe fire raționale pentru a nu cădea în pesimism sau conspiraționism.

Marele reset sau postumanismul (diferit de transumanism) au o altă cheie de lectură decât cea promovată de obscurantiști și retrograzi, care va duce la recuperarea omului de către sine însuși.

Un scenariu pozitiv pe această temă, în ultimul capitol al culegerii noastre-„Lunga tranziție către postumanism”. Până atunci, o concluzie se impune. În cuvintele lui Francis Fukuyama: „Remediul nu constă în abandonul ideii de identitate, oricum prea înrădăcinată în felul în care omul modern se percepe și își percepe societatea din jur. Remediul este definirea unor identități naționale mai largi și integratoare, care să țină seama de diversitatea de facto din societățile democratice liberale[23]”.

---

[1] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, https://fra.europa.eu/ro/eu-charter/article/1-demnitatea-umana?page=6

[2] Robert Skidelsky,  Ultima redută a globalizării,  https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/pe-ce-lume-traim/ultima-reduta-a-globalizarii-2252255.html

[3] Robert Skidelsky, Ultima redută a globalizării, https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/pe-ce-lume-traim/ultima-reduta-a-globalizarii-2252255.html

[4] Ibidem

[5] Gal Ariely,The nexus between globalization and ethnic identity: A view from below, https://journals.sagepub.com/doi/epub/10.1177/1468796819834951

[6] Eva Rutten , Does globalization threaten our cultural identity?, https://www.linkedin.com/pulse/does-globalization-threaten-our-cultural-identity-eva-rutten?utm_source=share&utm_medium=member_android&utm_campaign=share_via

[7] Globalizarea se referă la procesul de integrare și interacțiune între oameni , companii și guverne ale diferitelor națiuni condus de comerțul internațional, investiții și tehnologie. Ea implică răspândirea ideilor, valorilor, culturii peste granițe, rezultând o lume mai interconectată și mai interdependentă. Pe de altă parte, universal se referă la ceva care este aplicabil sau comun tuturor oamenilor sau lucrurilor. În ceea ce privește cultura și civilizația, valorile și credințele universale sunt acelea care sunt împărtășite de oameni din diferite culturi și societăți cum ar fi, valoarea vieții umane, respectul pentru drepturile omului și dreptul la căutarea fericirii.

În timp ce globalizarea poate duce la răspândirea valorilor și credințelor universale, poate duce și la omogenizarea culturilor unde tradițiile și obiceiurile locale sau înlocuite cu tendințe și practici globalizate. Prin urmare, este important să găsim un echilibru între globalizare și păstrarea diversității și identității culturale.

[8] A se vedea articoul din acest volum, „Dreptul la identitate. Identitatea ca diferență. Diferența ca fluiditate”, Sorin Cucerai

[9] Nota: natura interconectată a categorizărilor sociale, cum ar fi rasa, clasa și genul, așa cum se aplică unui individ sau grup dat, considerate ca creând sisteme de discriminare sau dezavantaj suprapuse și interdependente. „Prin conștientizarea intersecționalității, putem recunoaște și fundamenta mai bine diferențele dintre noi”, Oxford Dictionary

[10] Am simplificat opiniile exprimate de Kristina Stoeckl în articolul „The Shifting Coordinates of the Conservative worldview”, https://berkleycenter.georgetown.edu/responses/the-shifting-coordinates-of-the-conservative-worldview

[11] Kristina Stoeckl, The Shifting Coordinates of the Conservative Worldview, https://berkleycenter.georgetown.edu/responses/the-shifting-coordinates-of-the-conservative-worldview

[12] Kiara Alfonseca , Culture wars: How identity became the center of politics in America

Across the political spectrum, Americans fight to define national culture,

https://abcnews.go.com/US/culture-wars-identity-center-politics-america/story?id=100768380

[13] Jim Geraghty, Everything Is the Culture War Now,

https://www.nationalreview.com/the-morning-jolt/everything-is-the-culture-war-now

[14] Zack Stanton, , How the ‘Culture War’ Could Break Democracy, https://www.politico.com/news/magazine/2021/05/20/culture-war-politics-2021-democracy-analysis-489900

[15] Fapte alternative” a fost o expresie folosită de consilierul american al președintelui, Kellyanne Conway, în timpul unui interviu Meet the Press din 22 ianuarie 2017, în care a apărat declarația falsă a secretarului de presă de la Casa Albă, Sean Spicer, despre numărul de prezențe la inaugurarea lui Donald Trump ca Președintele Statelor Unite. Când a fost presat în timpul interviului cu Chuck Todd să explice de ce Spicer „ar fi rostit o falsitate dovedibilă”, Conway a declarat că Spicer a oferit „fapte alternative”. Todd a răspuns: „Uite, faptele alternative nu sunt fapte.  Sunt minciuni.”[1]

[16] Lucian Bondoc, Contracararea trollilor (și a ideilor nocive din războaiele culturale), https://www.juridice.ro/essentials/6510/contracararea-trollilor-si-a-ideilor-nocive-din-razboaiele-culturale

[17] C Eduard Helvig, Cât de greu este să știi?, https://intelligence.sri.ro/cat-de-greu-este-sa-stii/

[18] Foreign Threats to the 2020 US Federal Elections”, 10 martie 2021

https://www.dni.gov/files/ODNI/documents/assessments/ICA-declass-16MAR21.pdf

[19] Actul de a se schimba într-o formă sau o înfățișare diferită (în special una fantastică sau grotească).

[20] The Global Religious Landscape, https://www.pewresearch.org/religion/2012/12/18/global-religious-landscape-exec/

[21] https://www.pewresearch.org/religion/2017/04/05/the-changing-global-religious-landscape/#:~:text=The%20number%20of%20Christians%20is%20projected%20to%20rise%20by%2034,3.1%20billion%2C%20or%2032%25).

[22] Un liberal, Eduard Hellvig și un social-democrat Mircea Geoană, ambii exercitând leadership pe diferite etaje ale unor componente  de intelligence Vest au lansat succesiv idei consonante pe „nevoia” de identitate, patriotism etc în contracararea extremismului emergent.

https://www.sri.ro/assets/files/discursuri-si-interviuri/Discurs_Eduard_Hellvig_UBB.pdf

[23] Francis Fukuyama, Identity: The Demand for Dignity and the Politics of Resentment, Farrar, Straus and Giroux, New-York, 2018, p.103

Material publicat in Caietul Documentar 8 “Identitate și Cultura”