E o zi specială azi, 15 ianuarie, pe plaiurile noastre mioritice, pentru că multă lume caută să se agațe de poeziile „poetului nepereche” și să vorbească în termeni elogioși despre „valorile noastre culturale”. Însă mulți omit să indice care este realitatea: România rămâne printre țările UE cu cele mai mici investiții în cultură, atât ca procent din PIB, cât și în ceea ce privește consumul cultural al populației, după cum arată o analiză din 2024 a publicației Curs de Guvernare.

Iar acest consum cultural înregistrează, an după an, scăderi care se datorează atât bugetului extrem de mic alocat culturii, cât și lipsei unui echilibru în dezvoltarea vieții culturale între mediul urban și rural. Căci, da, orășenii sunt mai privilegiați în ceea ce privește accesul la cultură decât cei care locuiesc la sat.

În plus, consumul cultural scade în România și din pricina faptului că școala nu direcționează elevii și spre cultură. Și cum ar putea să facă asta, când România cheltuie mai puțini bani pentru Educație decât țări precum Benin și Zambia, raportat la PIB?

În acest context, condițiile privind finanțarea și activitatea asociațiilor și fundațiilor culturale devin din ce în ce mai vitrege. Mai exact, cultura din România este într-o proporție covârșitoare dependentă de finanțările de la bugetul stat. Așa că sprijinul statului este esențial pentru ca instituțiile de cultură, inclusiv muzeele, teatrele și bibliotecile, să continue să mai existe. Însă acest sprijin este insuficient pentru a scoate majoritatea proiectelor culturale din subzistență și, de multe ori, din inevitabilul faliment, așa cum indica o analiză din noiembrie 2024 a revistei Biz.

Dar, hei, ce atâta dramatism? Astăzi sărbătorim Ziua Culturii Naționale și trebuie să ascundem gunoiul sub preș, adică să vorbim doar despre marii artiști ai neamului și să uităm să facem referire și la tinerii artiști care se chinuie al dracului de tare să aibă resurse ca să creeze. Unii dintre ei chiar au ajuns să trăiască la limita zilei de mâine, tocmai pentru a-și susține creația artistică. Iar pentru această categorie de artiști, 15 ianuarie nu este Ziua Națională a Culturii, ci doar o altă „zi de supraviețuire”.

Și, dacă tot e la modă expunerea naționalismului toxic promovat de georgiști, șoșoci și simioniști, prin care se sugerează în mod fals că România și tot ce ține de acest popor e desprins din excepționalitate, ar trebui să înțelegem că propaganda asta naționalistă nu face parte din ceea ce înseamnă cu adevărat cultura și patrimoniul cultural al unei națiuni și că genul de manifestări de tipul „Eminescu este chipul infinitului din noi” nu ne provoacă imaginația, nu ne intensifică simțurile și nu ne revoltă intelectual. Doar ne gâdilă niște convingeri pe care le-am văzut și auzit, cel mai probabil, pe TikTok și Facebook sau la RTV ori Realitatea Plus.

Am spus asta și în anii trecuți, dar simt nevoia să o repet, căci, vorba latinilor: „Repetitio est mater studiorum”. Cultura asta națională pe care o avem, oameni buni, așa cum este ea, cu părți controversate, altele care ne revoltă, unele pline de kitsch și altele care ne fac să ne desprindem de realitate, ar merita o atenție și o implicare mai mare din partea noastră, a tuturor, în toate zilele anului, nu numai azi.

Adică ar merita să mergem mai mult la teatru, să citim mai mult, să consumăm mai multă cinematografie în sala de cinema, să ascultăm mai multă muzică live, să colindăm mai mult galeriile de artă și sculptură, să vizităm mai multe muzee și să stăm mai mult timp în fața unui tablou. Doar așa putem înțelege cultura. Doar așa putem să o sărbătorim!