În 2015, când se împlineau 70 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz, am fost în Polonia, în locul în care a murit umanitatea. Eram oamenii unei libertăți tăcute și neconsolate, într-un loc în care vieții i s-a negat libertatea de a fi. Am participat la ceremonia comemorativă din partea Guvernului României, alături de personalități precum Francois Hollande, pentru care libertatea, egalitatea și fraternitatea erau note de subsol la o istorie inumană; Spielberg, pentru care era limpede că nicio operă de artă nu poate cuprinde experiența indicibilă a Holocaustului și că drama e un răsfăț al artei într-o lume în care s-a murit atât de violent; Cardinalul Primat al Poloniei, Eminența Sa Stanisław Dziwisz, fost secretar personal al Papei Ioan Paul al II-lea, pe care îl întrebaseră atâtea voci, de atâtea ori, cum a îngăduit Dumnezeu să se întâmple ceva inimaginabil și impardonabil, precum exterminarea celor inocenți sau, vorba lui Agamben, unde era Dumnezeu la Auschwitz? Nu știu când a trecut un deceniu de când mi-au tremurat mâinile și carnea, în mijlocul lagărului, cu o coroană de flori, într-un plin câmp de tăcere, în care îmi imaginam tineri, bătrâni, copiii, murind prea lucizi sau păcalindu-se, ca în La vita è bella, că există viață dincolo de sârma ghimpată, de muncile infinite, de batjocura absolută, de ura radicală, de hornurile care înălțau speranța prefăcută-n fum a celor martiri. Ce știu însă e că istoria post-Holocaust e istoria unei umanități care trebuie să înțeleagă de câte rele e capabilă ființa umană, când e sedusă de mesianism, radicalism, extremism. La 80 de ani de la Holocaust, și o spun nu doar ca fost ministru al Culturii, ci ca cetățean, România nu a înțeles cât de toxice sunt negaționismul și distorsiunile Holocaustului, de ce legionarismul nu e un fruct excentric și mai puțin veninos al extremei drepte, ci ideologia criminală a României interbelice și a celui de-al Doilea Război Mondial, dar mai ales, de ce antisemitismul nu trebuie conjugat la trecut. Pentru că există un val de antisemitism în România, alimentat de fanaticii extremei drepte, cei care au o nouă retorică periculoasă: aceea prin care se declară admiratorii Mareșalului Antonescu fără a fi antisemiți, ceea ce nu e posibil. Nu poți să citezi din Zelea Codreanu și să fii prințul democrației românești, nu e nevoie să spui că ești legionar, când deja te comporți ca unul, și e o discuție si despre cum poți să pretinzi că ești pro-rus fiind antisemit. Ce e limpede e că nu există legionari pro-Occidentali, tot așa cum nu există (neo)legionarism fără antisemitism. Ce speram să nu existe era o Românie care la 80 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz să nu simpatizeze în proporție de 30% un posibil președinte care trâmbițează valorile și convingerile extremei drepte. Mi-e frică de cei care confundă discriminarea cu Holocaustul, care privesc lagărele ca pe muzee ale durerii și nu ca pe granița dintre viață și moarte, mi-e groază de cei care nu și-au pus niciodată întrebarea lui Primo Levi referitoare la cel care a supraviețuit inumanului, dacă „mai este acesta un om?” Ai fi zis că umanitatea și-a învățat lecția, că nu avem voie să uităm niciodată ce s-a întâmplat, că Holocaustul nu e de pomenit doar într-un amurg de ianuarie, ci în fiecare zi în care ai privilegiul să te trezești în libertate, să dispui de corpul și de mintea ta, să nu auzi că cineva îți spune că nu meriți să trăiești. Ai fi zis că România nu se va întoarce la simpatii legionare. Ai fi zis că suntem o societate Europeană. Ai fi zis că niciodată, dacă suntem raționali, nu avem de ce să dezbatem de ce antisemitismul și legionarismul nu au ce să caute în contractul nostru social. Faptul că mulți sunt iraționali e evident; ceea ce e subtil și periculos e drumul dintre irațional și inuman. Care vine de la extrema dreaptă. României, o singură întrebare: cu ce putere o să te ierți pentru că la 80 de ani de la Auschwitz, nu ți-a fost suficientă istoria traumatică a morții industrializate și a antisemitismului, de ai lăsat extrema dreaptă să te mai seducă o dată?