În fervoarea momentului, ipoteza potrivit căreia administrația Trump 2.0 acționează ca un monolit puternic ideologizat sub stindardul “America First” poate părea cea mai plauzibilă. Și totuși, chiar și în cele mai tensionate momente geopolitice putem distinge actori cu agende politice distincte, dacă le punem acțiunile prezente în context.

De o lună și o săptămână de când a preluat noua administrație frâiele la Washington, fiecare membru al Cabinetului Trump a fost “binecuvântat” cu o bătălie de purtat. Îl avem pe Elon Musk apărând mai des în proximitatea președintelui chiar decât cel care i se dorește a fi succesor – adică JD Vance, războindu-se cu birocrația, un secretar al apărării vocal care se ia la trântă cu complexul militar-industrial, un purtător de cuvânt care pune la punct “legacy media”, un nou șef la FBI determinat să le arate “gangsterilor guvernamentali” cum stă treaba și o șefă a comunității de informații cu mandat ferm să radă orice element din comunitate care nu ține noua linie.

Singurul care a rămas un marginal în aceste cruciade mânate de emoții puternice și violente este, culmea, și cel care de câteva săptămâni nu ratează vreo ocazie să planteze semințe de scandal în relația transatlantică, începând cu discursul plin de vitriol la adresa României (și, in extenso, la adresa tuturor partenerilor euro-atlantici care au confirmat poziția României privind interferența rusească în alegerile noastre) de la Munchen. A se nota și că acest discurs care a paralizat Europa s-a petrecut la fix 3 zile de când președintele Trump a declarat într-un interviu faptul că nu îl vede pe JD Vance drept un succesor în perspectiva anului 2028.

Astăzi am asistat la o nouă probă care demonstrează faptul că JD Vance se află la vânătoare de proiect politic, intervenția lui în conferința de presă cu Zelenski și Trump fiind cea care a stricat tot meciul. Până la expunerea plenară a nevoii sale de afirmare, conferința de presă mergea excelent, iar atmosfera părea a fi mai mult decât constructivă.

N-ar fi nici primul și probabil nici ultimul vicepreședinte american care se chinuie să confere sens poziției pe care o ocupă. Însă, în cazul lui JD Vance, un om cu atât de multă școală după cum îl prezintă unii (dar politica mare nu este, știm deja, un concurs de CV-uri), intervin și elemente de biografie personală care fac modelul psihologic al frustratului, al nedreptățitului, al revizionistului, cu atât mai ușor de identificat.

🇺🇦Pentru bravul președinte al Ucrainei, interlocutorul politic trebuie să fie unul singur: președintele SUA. Pentru Europa unită, trebuie să refuzăm politicos să devenim platforma de lansare politică a lui JD Vance, să recunoaștem profilul psihologic al liderilor din imediatul anturaj al lui Trump și să navigăm cu eleganță printre fisurile care, cu siguranță, nu vor întârzia să apară.