Evident, pot să urlu și să înjur, fiindcă, iarăși evident, asta îmi vine să fac în fiecare secundă de două luni încoace. Dar deja toată lumea face asta – în afară de cei care aplaudă crezând că Trump le dă putere.

Așa încât zic să încerc altceva.

Suntem deja la a treia lovitură disruptivă majoră a lui Trump. Prima a fost strict locală: provocarea de haos administrativ prin intervenția DOGE, cuplată cu atacarea violentă a oricui s-ar fi opus haosului.

A doua a fost regională: schimbarea majoră de strategie cu privire la Ucraina și la Europa, menită să genereze același haos.

A treia lovitură a fost deja globală: bulversarea actualului sistem de comerț internațional prin impunerea de tarife fără precedent.

Nu, astea nu sunt tehnici de negociere, cum le credeau și poate încă le cred unii. Este evident că toate fac parte dintr-un plan – Trump și-a gândit președinția pe cel puțin următorii patru ani, din care n-au trecut decât două luni.

Prin urmare, singurul lucru sigur este că șirul de lovituri disruptive nu se va opri aici. Cele trei de până acum fac parte din the opening salvo, so to speak.

Al doilea lucru sigur este că deja toată lumea percepe mișcările lui Trump ca pe o declarație de război.

Doar că the opening salvo nu-ți spune ce anume va fi atacat de fapt – și nici cum anume.

Pe fiecare din astea trei lovituri disruptive de până acum s-au făcut tone de comentarii. Fiecare comentator și-a arătat deșteptăciunea desăvârșită, a fost practic un concurs de inteligență inutilă. Fiindcă ce părea clar după prima lovitură nu mai avea nimic de-a face cu cea de-a doua șamd.

Deocamdată suntem la faza pe ghicit în bobi ca să părem totuși că avem ceva inteligent de spus.

Luate împreună, cele trei lovituri de până acum nu dezvăluie nici ce anume urmează să fie atacat de fapt și nici direcția principală a atacului, ca să poți începe să formulezi o apărare.

Sunt efectiv lovituri menite să creeze confuzie și să destabilizeze apărarea, în pregătirea momentului în care va fi dat adevăratul atac.

E clar că al patrulea atac va veni și el relativ rapid, poate în cel mult o lună, și că va fi la fel de bulversant și de disruptiv ca precedentele, dar probabil că dintr-o altă direcție. (În fond, fiecare atac de până acum a avut ținte diferite și direcții diferite.)

Ideea de a răspunde unui atac punctual crezând că this is it, ăsta e singurul, cu el te confrunți și după aia scapi (dacă ai noroc) e o prostie. Planul e abia la început.

Ideea inversă, de a te face ghiocelul lui Trump crezând că ai înțeles despre ce e vorba și că așa scapi e la rândul ei o prostie. Planul, again, e abia la început.

Singurul lucru strategic corect într-o astfel de situație e să intri în the waiting game. Să încasezi loviturile, să te retragi strategic dacă ai unde, să tragi de timp, să nu te grăbești să contraataci – și să aștepți.

Cam asta e ce fac azi UE, UK, India, Japonia, Canada și tot restul. Să acceptăm deci că suntem în the waiting game.

Poate că a patra lovitură va face clar planul real de atac. Sau poate că nu, poate că și ea va fi tot una de softening the defence și de creștere a confuziei.

Ideea e să așteptăm, să nu răspundem – nici cu urlete, nici cu pupat în fund și atacat aliați.

Suntem în UE, putem face față jocului ăstuia mai mult decât Cambogia sau Vietnamul, de exemplu. Altfel riscăm să primim lovitura decisivă prin învăluire.

So let’s play the waiting game.