Ni se reproșează nouă, balcanicilor – ba de ruși sau de cei educați în Rusia, ba de vestici sau de cei educați în vest – lipsa de simț tragic. Aici totul e pris à la légère, vorba probabil apocrifă a nemuritorului Poincaré.

Reproșul vine dintr-o naivitate arogantă. Simțul tragic e privilegiul celui care n-a trecut printr-o tragedie, e simplu exercițiu de energie adolescentină. Dacă, Doamne ferește, îți moare un copil, numai de simț tragic nu-ți mai arde.

Iar la noi, în Balcani, copilul-părinte chiar a murit. În 1453, când Mehmed II a spart zidul orașului și a cucerit Constantinopolul. De atunci trăim cu toții într-un imperiu simultan viu și absent. Un imperiu ascuns vederii, dar încă viu prin religia lui.

Creștinismul ortodox poate fi interpretat teologic în multe feluri – dar el este, dincolo de toate astea, și religia politică a imperiului bizantin, îndeplinind același rol pe care vechiul politeism greco-roman îl îndeplinea în imperiul roman pre-bizantin: acela de a glorifica și de a reprezenta în primul rând imperiul.

Asta se vede azi în rolul pe care Constantinopolul îl joacă în ortodoxia populară. Îi iei pe Jim din Kansas și pe Peter din Tennessee, oameni care în viața lor n-au trecut dincolo de granițele statului în care trăiesc și care habar n-au să arate pe hartă unde e Europa, îi convertești la ortodoxie și brusc o să-i auzi rostind cu înfricoșată reverență un singur cuvânt: Constantinopol.

Același lucru îl vezi în ortodoxia populară din Balcani. Pentru greci, semnul sfârșitului timpurilor e învierea lui Constantin XI Paleologul, ultimul împărat, care recucerește Constantopolul și reface imperiul. Pentru noi, e retransformarea Sfintei Sofia în catedrală ortodoxă, cu patriarhul ecumenic oficiind acolo liturghia.

În orice biserică ortodoxă din lumea asta e un tron „al împăratului”. Oficial, el e rezervat pentru Hristos, care de pe acel tron ține judecata finală. Firește, n-am avea nimic împotrivă ca Hristos să stea pe tronul respectiv. Dar, în adâncul sufletelor noastre, de preferat am prefera ca pe tron să stea împăratul nostru, din carne și oase, muritor ca noi.

Firește, din motive complet diferite, niciuna dintre cele două opțiuni nu e posibilă. Vulturul bicefal, simbolul oficial al imperiului târziu, privește spre est și spre vest. Ceea ce înseamnă că el nu e nici în est, nici în vest: e în centru. Doar că centrul acesta e, ca în filosofiile asiatice, un gol, o lipsă, o absență. Tronul e acolo, dar nimeni nu stă și nu (mai) poate sta pe el. De unde și pasiunea pentru teologia apofatică. Constantinopolul e simultan prezent și absent, există și nu mai există.

Noi mergem la Istanbul pentru că ne place de turci, sunt prietenii noștri. Mergem la Istanbul pentru că e un oraș minunat, care merită cu prisosință vizitat. Dar, în inima noastră, mergem la Istanbul pentru că mergem la Constantinopol, în centrul absent al lumii noastre. Mergem să pipăim cu mâna noastră pietrele Sfintei Sofia și, ca evreii, să atingem zidul prăbușit al orașului. Ca să putem zice și noi, parafrazându-l pe profet: „La zidul Bizanțului, acolo șezum și plânsem”.

Despre ce simț tragic mai poți vorbi după asta?

Dar nu e doar atât. Spre deosebire de toate celelalte imperii de dinainte și de după el, imperiul bizantin nu a aspirat la universalitate, la cucerirea întregului pământ cunoscut, ci la eternitate.

Potrivit ideologiei sale oficiale, imperiul bizantin era imaginea pământească a împărăției cerești și, ca atare, obligația lui era să existe până la sfârșitul timpurilor, când cele două împărății se contopesc. Iar religia lui, creștinismul ortodox, reflectă cu fidelitate această ideologie. În acest sens ortodoxia este, până azi, în spațiul balcanic post-bizantin, o religie politică.

Luăm cel mai amărât sat din Balcani, cu cea mai amărâtă biserică. După asta căutăm cel mai nenorocit popă din Balcani – bețiv, curvar, pedofil, ucigaș și corupt până-n măduva oaselor. Când cel mai nenorocit popă din Balcani intră în cea mai amărâtă biserică din Balcani, își îmbracă odăjdiile și începe să cânte liturghia, acolo e imperiul. Acolo e Constantinopolul.

Aidoma imperiului, biserica ortodoxă se vede pe sine ca o instituție eternă: instituția adevărului revelat care trebuie rostit neîncetat și slăvit ca atare până la sfârșitul timpurilor – dar și instituția prin care imperiul rămâne viu până la sfârșitul timpurilor.

Hainele preoților și ale ierarhilor, mai ales cele purtate la sărbători, reflectă fidel strălucirea curții imperiale. Cultul lui Hristos reflectă fidel cultul împăratului. Cultul Mariei reflectă fidel cultul împărătesei-mame. Cultul sfinților reflectă fidel cultul birocrației imperiale. Iar vulturul bicefal e simbolul patriarhiei ecumenice.

Împăratul este imaginea lui Hristos, de la care și prin care își trage puterea absolută de bazileu și autokrator (sau, cum ar zice la noi Mircea cel Bătrân, de „domn și singur stăpânitor”). Subalternii împăratului sunt imaginea lui, de la care și prin care își trag puterea lor. Imperiul însuși, cum am zis mai sus, e imaginea împărăției cerești, de la care își trage puterea și legitimitatea (nu doar cea morală, ci și cea politică și istorică).

De aici și trăsătura cea mai specifică a ortodoxiei: cultul icoanelor. Icoana e simultan o reprezentare dar și o putere care trebuie onorată, la fel cum funcționarul imperial este simultan un reprezentant al împăratului, dar și o putere autonomă căreia i te supui.

În fine, ultima trăsătură specific bizantină a ortodoxiei e ritualismul ei. Ca religie politică, ortodoxia e urmașa politeismului roman, care la rândul său era o religie fundamental ritualică: nu ți se cerea să crezi, ți se cerea să participi la niște ritualuri. Nu conta dacă Augustus chiar era zeu sau nu, era suficient să-i aduci ofrande ca unui zeu. Prin asta îți făceai datoria de cetățean și erai recunoscut ca cetățean.

La fel, ortodoxia îți cere să participi la niște ritualuri prin care îți afirmi calitatea de cetățean al imperiului. Ce crezi propriu-zis e mai puțin relevant. Deși teologia ortodoxă e extraordinar de bogată și de subtilă, participarea la ritual prevalează asupra competenței teologice. De-asta nici nu te aștepți de la baba care vine la biserică să gloseze în marginea lui Maxim Mărturisitorul sau a lui Grigore de Nazians, ci doar să participe la ritual: să-și facă cruci, să bată mătănii, să sărute icoanele și să spună „sărumâna, părinte”. Dacă mai știe și rugăciunea domnească, e perfect.

Nici măcar popa nu trebuie să fie cine știe ce teolog. La limită, poate foarte bine să fie complet analfabet. Tot ce i se cere e să execute corect – și, preferabil, impresionant – ritualul. Adică să reprezinte Bizanțul.

Pe scurt, fără imperiul bizantin ortodoxia n-ar fi existat – și, într-un fel, fără ortodoxie imperiul ar fi arătat cu totul altfel. Așa, în schimb, ortodoxia s-a dezvoltat ca oglindă/imagine/icoană a Bizanțului, iar Bizanțul își asigură prin ortodoxie vocația de imperiu etern, de absență mereu prezentă.

Centrul lumii, locul din care te uiți și spre vest și spre est, e acum o absență, dar absența asta e mereu vie prin religia care-l întruchipează. Iar noi, balcanicii, aici trăim.

De aici și relațiile sinuoase cu puterile extra-bizantine. Otomanii (deci turcii) sunt continuatori ai imperiului, deci legitimi, dar de altă religie decât cea a imperiului, deci uzurpatori. Rușii sunt imaginea în oglindă a turcilor: împărtășesc religia imperiului, deci sunt legitimi, dar simultan o sabotează prin aceea că religia lor nu e centrată pe Constantinopol, ci pe ideea de a treia Romă, deci sunt uzurpatori.

Relația dintre ortodoxia rusă și cea bizantină (plus cea post-bizantină din Balcani) a fost întotdeauna complicată și tensionată. Simplificând, rușii zic „noi suntem ortodocși cu capitala la Moscova” – la care ortodocșii balcanici, chiar și cei mai rusofili dintre ei precum grecii sau sârbii, răspund instantaneu „hai sictir, capitala noastră e la Constantinopol – aici e imperiul, nu la voi”.

În fine, vesticii sunt priviți ca parte din vechiul imperiu roman, deci legitimi, dar ostili religiei imperiale, deci uzurpatori.

Pe scurt, extra-bizantinii (ruși, turci sau vestici) sunt simultan legitimi și uzurpatori. În plus, ei au și imperiile lor cât se poate de vizibile și de prezente, din perspectiva cărora Balcanii sunt un nonsens, o babilonie duplicitară, defazată și lipsită de simț tragic.

Pentru noi, în schimb, aici e imperiul. Aici și nu în altă parte. Un imperiu absent – sau mai bine zis prezent prin absența lui – dar fără de care, în realitate, puterile extra-bizantine ar fi complet neinteligibile.

Așa încât noi rămânem aici să bem, să ne futem și să nu luăm nimic în serios. În centrul unei absențe care ne întemeiază și a cărei prezență ne rupe inimile de durere și de dor. Țăranii franci și țăranii ruși pot să zică ce vor. Noi știm ceva ce ei nu știu – și o știm până-n rărunchi: tragedia. Absența care nu dispare.