Ok, deci lumea e interesată de dezbaterea privind profilul celor mai importanți candidați înscriși în cursa pentru Palatul Cotroceni. Așa că am zis că e sănătos să vorbim puțin despre cum se vede, ca din elicopter, profilul politic al celor mai importanți patru candidați:

Scurt pe doi, Nicușor Dan are cea mai mică expunere la corupție dintre primii patru clasați și o imagine credibilă în fața partenerilor internaționali, mai ales pe filiera francofonă. Însă Primarul General al Capitalei a arătat până acum că ar fi un lider politic extrem de fragil în fața unei crize excepționale de securitate, spre exemplu, pentru că nu are anvergura unui lider de stat în momente grele. În plus, la capitolul comunicare nu excelează deloc, fapt ce îi descumpănește pe mulți dintre nehotărâți. Nicușor poate fi un bun președinte într-o Românie stabilă, dar e insuficient pregătit pentru o Românie ca acum, prinsă la mijloc într-o furtună geopolitică cum nu s-a mai văzut de decenii.

Ce cred că trebuie reținut e faptul că într-o țară ca Românica noastră cea de toate zilele, obosită și măcinată zilnic de corupție și ipocrizie, profilul lui Nicușor Dan e aplaudat de o bună parte din cetățeni, care caută la politicieni corectitudine. Totuși, tocmai ceea ce îl face onest îl face și ineficient politic pe Nicușor Dan, căci nu este un lider carismatic, nu inspiră și nu coagulează mase. El e mereu o alternativă, dar nu un standard.

Iar în ceea ce privește competențele pe plan extern, aici Nicușor Dan mai mult ca sigur putem spune că e pro-european și pro-occidental prin convingere, nu prin oportunism. Iar asta îl face un partener de încredere pentru Bruxelles. Numai că primarul Bucureștiului nu are experiență diplomatică și nici capacitatea de reprezentare simbolică pe care o cere funcția prezidențială. Unii ar spune că și Băsescu a fost primar înainte să fie președinte și s-a descurcat. Însă există o diferență între cei doi. Nicușor nu e omul marilor gesturi, al mesajelor cu greutate simbolică sau al construcției unei viziuni de țară.

Este, mai degrabă, un garant al ordinii corecte, nu un strateg, iar dacă ar deveni președinte, ar fi probabil onest, discret și predictibil. Ar respecta limitele constituționale ale funcției, nu și-ar folosi poziția pentru vendete politice și ar încerca să mențină o formă de echilibru instituțional. Dar fără o echipă puternică în spate și fără un guvern compatibil, președinția lui Nicușor Dan ar risca să fie deconectată de la dinamica reală a puterii. Iar într-un context regional atât de instabil ca cel în care ne aflăm, cu presiuni externe majore și cu nevoie ca decizia politică să fie una rapidă, intrarea în izolare a lui Nicușor la Cotroceni ar deveni o vulnerabilitate mare pentru România.

Crin Antonescu e omul potrivit pentru stabilitate, căci dacă el câștigă, rămâne pe poziții actuala coaliție de guvernare condusă de Marcel Ciolacu. Însă Crin nu are forța unei modernizări reale și fără precedent a societății românești. Ar fi un președinte „de sistem”, ceea ce unora le dă siguranță, altora le dă fiori. Altfel spus, Crin nu propune o ruptură de sistem, ci o revalidare a lui, într-o formă ușor îmbrăcată în conservatorism moderat, cu accente împrumutate din retorica MAGA și mesaje populiste digerabile.

Ei bine, ce face fostul lider al liberalilor în această campanie e acceptabil pentru oamenii care își doresc stabilitate, discurs articulat și o figură recognoscibilă. Crin are prestanța publică la el, vorbește cu aplomb, are cultură politică, știe să gestioneze spațiul retoric și să creeze impresia de control. Dar tocmai aici apare și riscul major: nu vine singur, ci la pachet cu întreaga construcție PSD-PNL-UDMR în spate.

Iar candidatura lui este expresia continuității unei coaliții care nu mai convinge, care guvernează pe bază de compromisuri lente, nu pe bază de viziune. Iar într-o Românie în care mulți cetățeni cer reformă profundă, justiție funcțională, digitalizare și ieșire din clientelism și cartelizare politică, Crin Antonescu riscă să fie doar un președinte al stagnării elegante, care nici nu deranjează, dar nici nu schimbă nimic fundamental.

Pe de altă parte, dacă ne uităm la Victor Ponta, ei bine, la el problema e că are o personalitate compusă din trei caracteristici principale: psihopatie, inteligență și ticăloșie. Iar asta îl face toxic pentru politica românească. Ponta este, fără îndoială, cel mai experimentat dintre cei patru candidați cu șanse. Are experiența executivă căpătată de pe vremea când era premier, cunoaște administrația centrală din interior, știe cum funcționează birocrația, cum se negociază în interiorul UE, cum se gestionează un guvern sub presiune, iar într-o criză politică, Ponta ar ști ce butoane să apese, mai ales în forurile interne ale partidelor. În plus, Ponta este carismatic pentru o parte din public, relaxat în dezbateri și foarte bun în confruntări media. Știe să capteze emoția publică, mai ales cea a electoratului tradițional al PSD, dar și să vorbească pe limba oamenilor bine informați.

Totuși, tinicheaua care atârnă de candidatura cameleonului politic Victor Viorel e dată de faptul că este singurul candidat dintre cei patru care a trecut prin toate etapele deziluziei publice: promisiuni neîndeplinite de reformă, flirt cu cei mai toxici baroni ai PSD, scandal public de plagiat, alianțe interne și externe dubioase (vezi dragostea pentru China sau relația cu fugarul și coruptul Sebastian Ghiță), episoade suveraniste de conjunctură (ca cel de acum), ieșiri teatrale din politică și reveniri mascate.

Ponta e genul de politician care știe să-ți spună ce vrei să auzi, dar niciodată nu livrează ceva fără o agendă personală sau de grup. Cea mai recentă dovadă? Dezvăluirea despre cetățenia sârbă și ordinul dat pentru a inunda sate românești în 2014 ca să salveze Belgradul. Asta e genul de poveste care l-a pus pe Ponta în totală contradicție cu imaginea de „patriot suveranist” pe care o vinde în această campanie. Și dacă ar deveni președinte, probabil ar ști cum să joace diplomatic și administrativ. Însă prețul pentru România ar fi reactivarea unor cercuri de influență din vechea epocă PSD + reconectarea la rețele de interese care au paralizat România ani la rând și au ținut-o în subdezvoltare.

George Simion e total nepregătit pentru funcția de președinte și, în plus, e toxic pentru direcția strategică a României. Evident, Simion a demonstrat că poate fi un catalizator al emoției oamenilor frustrați sau speriați, căci are o capacitate remarcabilă de mobilizare, un simț instinctiv al furiei colective și un discurs simplu care ajunge ușor la oamenii nemulțumiți, marginalizați ori scârbiți de sistem. Simion oferă o formă de identitate politică radicală pentru cei care simt că nimeni nu-i mai reprezintă. Îi înțelege, îi activează, le vorbește în termeni emoționali, nu tehnici. Nu întâmplător a devenit o figură centrală în discursul „anti-sistem”, atrăgând voturi din zone total diferite, de la conservatori sinceri la conspiraționiști radicali. Însă George Simion nu poate deveni niciodată un lider de stat.

Dincolo de carismă și de capacitatea de a stârni mulțimi, el nu oferă nimic coerent. Nu are un program politic clar, nu are echipă de experți asumată public în această campanie, nu are o viziune de politică externă sau economică în acord cu interesele României. Singura linie constantă în discursul său, accentuată după alipirea politică de Călin Georgescu, e antagonizarea oamenilor împotriva unor dușmani inventați: UE e de vină, NATO e de vină, Moldova ne costă prea mult, progresiștii distrug țara, presa e vândută, statul e paralel.

Iar la Simion mai e și problema că flirtează deschis cu propaganda Kremlinului, fie că e vorba de poziția față de Moldova, de sprijinul pentru Ucraina sau de teoriile conspiraționiste anti-occidentale. Iar în tot acest context, liderul AUR, fie că e conștient sau manipulat de cineva, devine în mod cert un vector de destabilizare geopolitică într-o regiune deja fragilă. Iar România, ca stat poziționat în imediata vecinătate cu Rusia și în același timp parte a frontului estic NATO, nu-și poate permite un președinte care joacă ambiguu între patriotism și interesul strategic al țării, îmbrățișând și propaganda lui Putin.

Ca președinte al României, George Simion ar reveni la origini, adică la poziția de a fi un agitator, dar de data asta nu de galerie, ci unul instituțional, incapabil să medieze sau să construiască, dar capabil să distrugă legături între Adiministrația Prezidenială și restul structurilor statului. Dacă ar ajunge la Cotroceni, Simion ar fi capabil să aibă o relație disfuncțională și cu partenerii internaționali din UE și NATO pe care i-a tot înjurat ani la rând, dar și cu colegii din partidul pe care acum încă îl conduce. Iar cazurile Târziu sau Becali stau mărturie în acest sens, indicând că cei care nu-i urmează orbește linia liderului AUR sunt marginalizați sau pleacă.

Cu alte cuvinte, George Simion nu e un lider, e un simbol de nemulțumire. Și orice vot pentru el e un pariu riscant pe haos, nu pe vreo soluție care să ne scoată din criza democratică în care ne aflăm. Iar România nu are nevoie de cineva care doar strigă că sistemul e stricat, ci de cineva care știe cum să-l repare fără să-l arunce în aer.