Vă mai amintiți întâlnirea din august de la Washington când liderii europeni au venit să-i țină spatele lui Zelenski?

Scriam atunci că ăla a fost primul moment în care Europa și-a flexat mușchii geopolitici. Improvizând, fiindcă nu are încă organisme/instituții/proceduri dedicate afirmării rolului de actor geopolitic global, dar improvizând eficient.

Rezultatele se văd. Trump cel de după întâlnirea din august face presiuni asupra Ungariei, Slovaciei și Turciei pentru ca acestea să renunțe la petrolul/gazul rusesc.

Faptul e absolut remarcabil, fiindcă de mulți ani Trump îl privește pe Orban ca pe un mentor. A și spus-o public de mai multe ori. Iar ca învățăcelul să-și preseze mentorul să facă lucruri pe care cel din urmă nu le vrea – asta e ceva atât de rar încât trebuie menționat.

Mai mult, Trump cel de după august pare hotărât să înarmeze Ucraina cu sisteme ofensive puternice – semnale în sensul ăsta vin din mai multe părți, inclusiv de la Trump însuși. Iar asta arată că noul Trump vrea ca războiul din Ucraina să ia sfârșit – dar cu victoria ucrainenilor.

Toate cele de mai sus – și altele pe care nu le mai scriu aici – arată că Europa are o putere redutabilă și că e dispusă s-o folosească. Nu știm ce i-au spus liderii europeni lui Trump în acea întâlnire, dar știm că a funcționat.

Europenii l-au readus (fie și numai temporar) pe Trump în Europa și astfel au refăcut alianța transatlantică. De data asta prin puterea și voința lor (spre deosebire de prima dată, la formarea NATO, când voința și puterea au venit preponderent dinspre americani).

Altfel spus, poate că americanii chiar voiau să plece din Europa, doar că europenii le-au spus „we don’t think so”. O astfel de putere, deseori ignorată/subevaluată/etc. merită recunoscută ca atare. Din simplul motiv că n-o are oricine. Iar Europa, iată, o are.

Europa a refăcut ordinea transatlantică utilă ei în pofida opoziției americane, opoziție care în final a dispărut. Când europenii i-au spus lui Trump „stop with your nonsense, get back in line”, Trump s-a executat. Încă o dată: doar o putere globală reală putea reuși așa ceva: să aducă un aliat strategic major, între timp devenit imprevizibil, înapoi în orbita ei.

După o perioadă de incertitudine, avem din nou o ordine transatlantică. De data asta, impusă de Europa.

Am scris toate astea și pentru noi. Pentru România, relația transatlantică e vitală din perspectivă securitară. Doar că ea nu mai vine acum dinspre Washington spre Europa, ci invers – ea le e impusă temporar unor americani care n-o mai voiau.

Așa încât, dacă ne dorim ca relația noastră transatlantică să se mențină și chiar să se dezvolte, poate ar fi bine ca, pe lângă relația directă, generată de filoamericanismul nostru, să începem să explorăm și un transatlantism mediat de aliații noștri europeni.

Dacă România ar fi avut puterea de a frânge voința inițială a americanilor și de a-i aduce singlehandedly înapoi în Europa, n-aș fi scris asta. Doar că România n-are puterea asta. Europa, în schimb, o are – și a dovedit c-o are.

În consecință, poate că n-ar strica să ne folosim de Franța, de Germania, de Italia și, de exemplu, deși poate părea contraintuitiv, de Danemarca pentru a stabiliza și amplifica prezența americană în România.

Pentru că, deși încă nu suntem pregătiți cultural să vedem asta foarte clar, centrul lumii transatlantice s-a mutat de la Washington la Bruxelles. (De-asta v-am și invitat mai demult să n-o subestimați pe von der Leyen.)