Sunt foarte mulți cei care se plâng, la noi și peste tot în lume, de învățământul superior, că nu pregătește absolvenții pentru lumea muncii. Că proaspeții licențiați nu știu să rezolve aproape nimic din sarcinile care li se dau într-un loc de muncă real, că nu au atitudinea potrivită, că sunt leneși etc.

De aici, o altă nemulțumire: sunt, cică, prea mulți tineri care aleg să facă facultatea în loc să se îndrepte spre școli de meserii. Ceea ce se ignoră cu multă străduință în toate perspectivele nemulțumiților este că alegerea unei cariere profesionale este ghidată, la nivelurile profunde ale motivației, de aspirații de status. Discuția pe această temă este îngreunată de faptul că societatea ne-a înzestrat foarte puțin cu cuvinte și idei referitoare la stratificarea socială.

Nici cu disponibilitatea de a aborda inegalitatea socială nu stăm prea bine. Stratificarea este o temă pe care o evităm sistematic, ca și cum ocultarea ei ar putea elimina consecințele faptului că oamenii diferă în termeni de avere, venituri, și altele care îi fac să fie tratați diferit de semenii lor (inclusiv rasa, înălțimea, atractivitatea fizică etc.). Un întreg ecosistem de consilieri, specialiști în dezvoltare personală, lideri motivaționali, terapeuți etc. se ocupă de întreținerea, la cerere, a unei imagini idilice de societate egală în care toți avem șanse similare.

Copiii, adolescenții nu vor să se facă polițiști, medici sau IT-iști doar motivați de salariul aferent sau de conținutul acestor meserii – despre care, să fim serioși, știu foarte puține – ci în primul rând datorită locului în societate pe care aceste ocupații îl promit. Da, în lumea în care trăim, și la noi și în SUA dar și în Congo, absolvirea unei facultăți este obligatorie pentru a aparține unei categorii de status – corelată cu anumite ocupații dar și direct, prin deținerea unei diplome de studii superioare – pentru care forme de învățământ alternative nu oferă perspective. Este ceea ce explică atracția irezistibilă a studiilor superioare, expansiunea lor amețitoare din ultimul secol dar și faptul că universitățile sunt aparent indiferente la reclamațiile continue ale angajatorilor.

Colegii sociologi știu că povestea teoretică este un pic mai complexă, dar în esență despre asta este vorba. Am scris acest text pentru că am văzut pe Hotnews (preluat din Newsweek) un nou studiu care reia litaniile angajatorilor la adresa absolvenților de studii superioare și care nu ajunge să tragă concluzia simplă că mulți angajatori ar dori ca universitățile să funcționeze în fond ca niște școli profesionale, atât în ceea ce privește conținutul activității cât și pretențiile salariale și de respect ale absolvenților. Evident, conștientizarea acestor realități nu rezolvă problemele de pe piața muncii, criza de meseriași și nemulțumirile absolvenților de studii superioare. Dar măcar știm unde ne aflăm.