Preluare  QMagazine.ro, 17 decembrie 2012

de Adrian Marius Dobre

Politica externă românească nu poate fi confiscată de un personaj care se substituie întregului, un personaj care duce o luptă continuă şi încrâncenată pentru păstrarea puterii şi pentru transpunerea ei în interese mărunte şi meschine. Aşa se poate traduce „conceptul românesc” de „preşedinte jucător”. „Eu cu mine şi cu ego-ul meu exacerbat” este deviza preşedintelui Republicii.

Uniunea Europeană, la răscruce

Uniunea Europeană traversează o etapă de reconfigurare, chiar de reinventare, am putea spune. Criza financiară a devenit rapid şi o criză economică, dezvoltată ulterior într-o criză a datoriilor suverane, criză a uniunii fiscale, criză a zonei euro în general. Dar toate aceste crize subsecvente sunt de fapt consecinţele unei crize politice reale.

O criză politică reală, fundamentală, pornită dintr-o configurare sau dintr-o arhitectură iniţială defectuoasă a Uniunii Europene şi adâncită ulterior printr-o implementare şi mai deficitară.

Viciile de construcţie, sesizate la început ca nişte biete firişoare sau fisuri discrete, s-au transformat în timp în adevărate prăpăstii. Cel mai elocvent şi mai recent exemplu îl constituie disensiunile majore dintre Comisie, Consiliu şi Parlamentul European apărute cu ocazia dezbaterii şi aprobării bugetului UE în exerciţiul financiar 2014-2020. Necesitatea unităţii europene, esenţială pentru gestionarea problemelor politice, financiare, economice şi de securitate a fost şi este invocată ca fiind mai mult decât o soluţie, ci chiar un panaceu. Dar unitatea nu poate fi realizată fără o viziune comună.

În realitate, liderii politici europeni nu ştiu să dea o formă acestei idei fără să ofere percepţia anumitor state membre că sunt dezavantajate şi, mai ales, să stingă frustrările cetăţenilor europeni care se simt desconsideraţi şi marginalizaţi.

Este de domeniul evidenţei că prezentul construct european se află într-o criză profundă. Dar orice criză poartă cu ea germenii oportunităţilor şi ai succesului şi, deopotrivă, pe cei ai eşecului şi ai dezastrului. Totul depinde de modul de acţiune în contextul acestei crize pe care o putem numi – fără ezitare – criză identitară.

Ce facem?, dar mai ales Cum facem? sunt întrebări vitale acum.

România în şi prin Uniunea Europeană

Ce aduce Europa României poate fi mai uşor de identificat. Dar ce aduce România Europei? Mai are România putere de decizie sau nu? Dacă da, câtă? Vocea României mai are rezonanţă?

Răspunsurile sunt evidente, dar preocuparea ar trebui să se mute pe identificarea şi urmărirea planurilor de evoluţie.

Dar cum să facem acest lucru? România exportă în spaţiul comunitar nu interesele şi valorile ei primordiale, ci lupta ei politică internă. Micimea zbaterilor ei sterile şi absurdul mizelor mărunte.

Cum să ne prezervăm interesele naţionale când discuţiile noastre nu se centrează pe: „Ce ar fi mai bun pentru România, sau cum ar fi mai bine pentru noi ca naţiune?” ci pe: „Cine ne reprezintă la Bruxelles?”

Cum să negociem condiţiile cu instituţiile financiare internaţionale când la primirea delegaţiilor, „preşedintele jucător” afirma: „Ştiu că sunteţi nemulţumiţi! Şi eu sunt!” De cine? De propria ţară?

Diplomaţia socială românească nu există, cea economică este minunată, dar lipseşte cu desăvârşire, iar cea politică scârţâie din toate încheieturile visând la vremurile de mult apuse.

În atare condiţii, este extrem de dificil pentru o naţiune să îşi impună şi să îşi negocieze punctul de vedere, să îşi apere şi să îşi promoveze interesele. Obiectivul de a-şi crea o imagine pozitivă rămâne doar un deziderat.

Rămânem reactivi, agăţaţi de rolul ambiţiilor şi intereselor altora. Încercăm doar să îi alegem pe cei cu ambiţii mai mici sau, în cel mai bun caz, pe cei ale căror obiective se potrivesc câtuşi de puţin cu ale noastre. Nici acest lucru nu prea îl reuşim, sau dacă da, îl prezentăm ulterior ca pe o mare victorie.

Dar, totuşi, ce oferă România în Europa? Ceva unic, ceva original, ceva… nou, ceva vechi, ceva… albastru? Răspunsul este simplu şi la îndemâna noastră, a tuturor: un „preşedinte jucător”!