Traian Băsescu şi-a oficializat slăbiciunea – Elena Udrea – până a transformat-o în vulnerabilitate. „Adio, PD!” spune mai mult decât tot ce ar putea spune detractorii sau aplaudacii lui, fiecare încercând să dezvăluie sau să acopere realitatea. Traian Basescu a spus “Adio, PD!” din primul mandat de preşedinte. Istoria acestei despărţiri e contorsionată şi a fost controlată până recent de fostul preşedinte PD. El se răfuieşte în primul rând cu acel PD de dinainte de a deveni PDL. Partidul Democrat înseamnă echipa care i-a ţinut spatele ani de zile lui Traian Băsescu, atunci când, în mod real, el a ţinut faţa partidului. Şi diferenţa e că acel PD – care înseamnă la centru Vasile Blaga, Adriean Videanu, Liviu Negoiţă – nu a spus niciodată ca a ajuns la guvernare fără ajutorul lui Traian Basescu. În schimb, Traian Băsescu după ce a ajuns preşedinte, a declarat că pe el nu l-a făcut nimeni preşedinte, el singur s-a făcut, organizaţiile nu au contat, mobilizarea la nivel naţional nu a contat, munca echipelor de campanie nu a contat, ei erau acolo ca să umple o organigramă pentru că el, doar el, singur, a contat în ecuaţia victoriei. Nu e dator nimănui, nici măcar soarelui că are umbră pe pământ. Dar de ce a oficializat ruperea de PD acum? Cauza e deja limpede, de necontestat după „€œAdio, PD!”, la doar două ore după ce Elena Udrea pierdea în faţă lui Vasile Blaga. Apoi, Traian Băsescu îşi poate permite să se lipsească de maşinăria PD. Nu mai are de dus vreo campanie grea, naţională, unde fără un partid exersat în a aduna voturi, eşti perdant. Adrian Năstase este un exemplu de manual despre cum să pierzi alegerile când partidul le câştigă, când ai bani şi media de partea ta. Ruperea de PD s-a făcut treptat şi a început imediat după câştigarea alegerilor, chiar în zilele când se forma guvernul Tăriceanu, cu travaliul tăierii cordonului ombilical. Părintele unic însă amintea mereu că fără el, ei ar fi nimic, că doar datorită lui au contur, ochi, nas, picioare. Minte nu le trebuie, nici idei, că are părintele unic, ei trebuie doar să pună în mişcare rotiţele. PD tăcea şi făcea ce i se cerea, sperând că Tătucul va obosi de conflict şi de permanente războaie. Sperau că omul va învaţă să se profileze şi în colaborare nu doar în subordonare. Pentru că Traian Băsescu, prin acel „€œAdio PD!” şi invocarea existenţei democraţiei doar în dependenţa de liderul autoritar, a clarificat modul lui de raportare la tot ce e în jur: doar de subordonare. Liderii PD nu au ajuns dominaţi fără acordul lor. De frică, de silă, de inerţie, au suportat totul, fără crâcnire. Ani de zile, în ciuda dovezilor care se adunau că Tatucul lor, cel pe care îl iubesc şi căruia îi declară iubire ca de la bărbat de stat la bărbat de partid, are ambiţii foarte personale, că strategiile lui ţineau mai degrabă de elemente care satisfăceau amorul propriu, răsfăţuri, obsesii, că pentru unii e mumă, pentru alţii e ciumă, şi că aceleaşi fapte sunt judecate în funcţie de persoană, PD s-a supus din acelaşi complex. Iar Traian Băsescu, care altfel nu are nicio problemă să jignească, să trădeze, să reevalueze, i-a ţinut în cercul lui, invocând la nesfârşit loialitatea. Prima mare ruptură, când Traian Băsescu a şi declarat că nu mai are nevoie de PD, a fost la începutul anului 2007, când Elena Udrea a devoalat bileţelul roz. PD-ului i s-a cerut atunci să iasă de la guvernare, folosind ca argument gestul lui Tăriceanu. Au urmat luni de agonie în relaţia Traian Băsescu-PD. Modul în care li se adresă Traian Băsescu ar fi făcut pe oricine, mai puţin familiarizat cu aceste toane, să creadă că PD nu putea avea duşman mai mare decât Băsescu. A venit suspendarea din 2007 şi Traian Băsescu, după ce declarase la începutul campaniei că nu are nevoie de PD, a revenit asupra deciziei. Nimeni nu reuşeşte să câştige nicio bătălie politică de unul singur. Şi Traian Băsescu ştie asta. Nici măcar fiică domnului preşedinte nu a câştigat de una singură. Uneori victoriile au valoarea unor înfrângeri, că bine s-a mai exprimat, observaţie valabilă şi pentru Referendumul din vară anului trecut. Nimeni nu reuşeşte să câştige nicio bătălie politică de unul singur. Şi Traian Băsescu ştie asta PD a acceptat chiar şi primirea Elenei Udrea în partid, chiar şi ascensiunea ei, doar-doar Traian Băsescu va putea fi mulţumit. Primele funcţii căpătate de Elena Udrea au provocat ceva cutremure, dar mai bine estompate public decât ultimele confruntări. Mulţi gândeau una şi zâmbeau alta. Traian Băsescu a spus de mult „€œAdio, PD!”, atunci când a redus partidul la propria autoritate, care nu ţinea cont în niciun fel de ceea ar mai fi gândit şi dorit şi PD în afară voinţei prezidenţiale. Bun, rău, PD avea tot dreptul la această autonomie, oricât de mult, des şi accentuat invocă Traian Băsescu că acest partid îi doatorează lui totul. Pe de altă parte, Traian Băsescu doar a folosit complexul partidului, alimentându-l în permanenţă. Principalul vinovat e PD în această relaţie tumultoasă şi bântuită de traume cărora, din motive care nu au cum să nu iasă la suprafaţă, membri mai vechi de partid au căutat să le dea arome de iubiri trecătoare. Traian Băsescu s-a aşezat peste toate şi a devenit incapabil să accepte că partidul acela care l-a ajutat şi pe care l-a ajutat nu e mai puţin democratic, mai fesenist, doar pentru că nu a acceptat-o pe Elena Udrea preşedinte. E poate mai fesenist şi mai puţin democratic pentru că a acceptat în toţi aceşti ani să se lase dominat de frică.

Articol publicat pe www.adevarul.ro