Ăsta e un gând foarte vechi. Dar mi-a venit să îl scriu acum, când a plecat profesorul Eugen Simion si m-au năpădit gândurile, amintirile.

Fac parte din generația – poate printre ultimele- care i-a avut ca profesori la Facultatea de Filologie (după 1990, Litere) pe: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Cezar Tabarcea, Dan Horia Mazilu, Antoaneta Tănăsescu, Mircea Martin, Ileana Cantuniari, Coman Lupu, Silvia Vișcan (asta e pentru noi, cei de la spaniolă) Șerban Anghelescu – de folclor, nu aberații actuale, și lista ar fi lungă, dacă aș adăuga si profesorii de seminar. Dar care e ideea.

Niciodată nu m-aș fi gândit că sunt demnă de un doctorat gândindu-mă ce profesori am avut. Academic vorbesc. Fără implicații morale, etice. Puteam să spun ceva mai valoros decât ei? Eu nu am reușit.

Si acum mă gândesc cu mândrie la mine – nu sunt multe, pe bune, dar asta intră la cele 3 de care sunt mândră- că la 21 de ani am avut curajul să îmi iau ca teză de licență Vintilă Horia, nerecuperat de critică și nici de ideologia de partid. Coordonator NM. Șef de comisie, Paul Cornea. Ce dificil dialog!

NM m-a trimis pentru documentare la Mihai Cantuniari. Prima lectura: Filocalia. Sine qua non pentru lucrarea mea. Habar nu aveam, dar m-am străduit.

Din 100 de studenti, doar 8 am ales să îl avem coordonator pe NM. Nu era foarte blând si prietenos. Doar 2 am luat 10.

Având așa profesori, am evaluat mereu sensul „doctoratului”.

Fiecare din cei pe care i-am pomenit, în mod real, teoretic, practic, și-au delimitat domeniul. Cum să vin să spun că fac „doctorat”, gândindu-mă la ce valoare au adăugat ei, profesorii mei? Am ceva de spus mai mult decât ei? Nu m-a ajutat nici un site.:)))

Ca femeie (că femeia nu e om, zic unii) ce îmbătrânește spun: alte vremuri, alte valori. Doctoratul nu era o chestie de glumă, de Cv, de citate aiurea. Era valoare.

Decât la nivelul Elenei Ceaușescu. Ne-am întors.