În politică, „cel de sus” are iniţiale sau, uneori, nume conspirativ. Niciodată nu i se pronunţă numele, cu speranţa că, dacă vreun curajos delator îşi îndeplineşte menirea, să nu poată cita în clar. Deduci că treaba e „groasă” după mimica celui care îţi sugerează sursa deciziei. Ochii celui care încearcă să îţi reducă întrebările la cât mai multă şi cât mai definitivă tăcere se învârt ca un titirez, buzele se încreţesc mai rău decât hârtia creponată, fruntea se învălurează, iar mâinile se împreunează deasupra gurii şi doar degetul, ales cu grijă, arată spre văzduh: cel de sus.

E una dintre cele mai vechi şi mai nenorocite apucături în politică: să îţi acoperi lipsa de demnitate, de argument, de coloană vertebrală, invocând voia celui de deasupra. Musteşte istoria de exemple care au nenorocit comunităţi, cariere individuale, pentru că s-au supus orbeşte „deciziei în plic”. Mi-am întrebat un coleg din Comisia Juridică, altfel un jurist foarte bun, unde le-a fost discernământul când au votat acea propunere de ministru al Justiţiei care evident era de respins, în urma audierilor. Mi-a spus că aşa a venit decizia, că trebuie votat „tot”, pe modelul „ciocu mic şi papă tot”. Ulterior, cei din Comisie au rămas cu onoarea lor de supuşi ai deciziei în plic. Le-a aplicat o lecţie chiar premierul desemnat, care a considerat că trebuie retras exact ceea ce aceştia au votat.

Nu îmi face nicio plăcere să amintesc votul celebru de la legea pensiilor, când preşedinta de şedinţă număra deputaţi care nu erau în sală. Nu putea fi suspectat nimeni de la acel prezidiu că nu ştia atâta artimetică pentru o numărătoare. Dar era o decizie în plic şi trebuia respectată. Care e, şi în prezent, efectul acestui acest tip de atitudine? Se simte mai bine acum doamna Ridizi că a acceptat orbeşte să organizeze ce nu era de organizat, doar pentru că avea o decizie în plic?

Se discută ritos şi încruntat despre criteriile care vor sta la baza reformării, pentru a avea o viitoare, integră, clasă politică. Trebuie duşi cei vechi în abatoare şi aduşi de pe pajiştea verde unii noi. Peste exact un ciclu electoral vom fi tot pe strada asta mocirloasă a politicii, dacă reformarea, altfel necesară, se rezumă doar la schimbarea de nume.

Cei care vor modifica atitudinea în politică vor fi cei care vor respecta principiul etic: şeful şi partidul sunt doar instrumente de a face bine ţării şi sunt ultimele valori în ierarhia importanţei politice. Şi doamna Ridzi era foarte nouă în politică, a trecut toate criteriile de integritate la momentul în care a ajuns parlamentar, apoi ministru. Dar nu i-au purtat noroc deciziile în plic, care păreau garanţia unui exerciţiu politic lung şi fericit!

În cultura corporatistă, o eventuală „decizie în plic” e acceptată atunci când aduce profit întregii companii. În politică însă nu e un mare efort să deschizi plicul, să citeşti şi să gândeşti cu scaunul lipit de fund. Astfel se explică faptul că se pot susţine candidaturi care nu trec nici măcar pragul electoral în propriul sondaj. Aşa poţi să te împăunezi ca tânăr de mare succes, fără să te jenezi, în nici un fel, că eşti lansat în marea cursă electorală cu o cifră care depăşeşte cel mult marja de eroare. Este într-adevăr un alt fel de politică, care are legătură cu un comportament patentat: de lipitoare politică. Te lipeşti de cine trebuie şi drumul spre stele e asigurat. Căderea, aşijderea!