de Adriana Săftoiu

Că evaziunea fiscală s-a întins ca o pecingine la nivel naţional se simte şi se vede cu ochiul liber. O ştie şi ultimul român. Este. Dar de ce este? Primii, nu ştiu dacă şi singurii, care ar trebui să ne răspundă la această îndrăzneaţă întrebare sunt înalţii reprezentanţi ai instituţiilor statului. De ieri şi de azi.

Speţa ar fi următoarea: statul, prin reprezentanţii săi, se plânge de ani de zile că e evaziune fiscală, că nu se strâng bani la buget şi că nu reuşeşte, iacă-tă, să ne explice clar de ce se întâmplă asta şi, mai ales, de ce nu pleacă “statul”, dacă tot nu poate rezolva o problemă endemică.

La televizor, nişte mascaţi, cu un mandat în buzunar, saltă nişte evazioniştii. În mod previzbil şi firesc, sunt amestecaţi şi politicieni, şi procurori, avocaţi, finanţişti de prin ministere. Pentru câteva zile, iar ni se pare că statul lucrează. Doar că terenul evaziunii este pregătit şi bine întreţinut chiar de către stat. Cu toate elementele necesare: oameni, informaţii, pârghii de presiune şi influenţă, interese care depăşesc imaginaţia omului simplu care cumpăra tacâmuri de pui.

Acum, cu acest ultim caz – evaziunea în industria alimentară – se spune prin târg că iar ar fi o reglare de conturi între două partide care îşi dispută un judeţ. Şi, vai, săracul senator riscă oprobriul public pentru nişte pipote! Ce ieftin s-a vândut, îţi vine să spui. Treaba însă nu e doar acest caz, ci celelalte cazuri întreţinute de un sistem care trăieşte la “negru” din această evaziune pe care o lasă acolo unde îi convine. Doar două exemple:zona jocurilor de noroc şi a serviciilor de taximetrie. Minore, la prima vedere, chiar virgine, dar care, dacă ar fi corect impozitate, ar acoperi nevoile bugetului de stat măcar pentru pensiile anuale ale tuturor bătrânilor.

Pe de altă parte, avem în această ţară, greu de înţeles ca mod de a acţiona şi a exista, zeci de instituţii de control. Ai senzaţia, când le numeri, că suntem născuţi să fim infractori, iar statul e facut să ne dovedească. Discursul politicienilor, inclusiv al presei, a reuşit să facă din omul de afaceri (nu mă refer la oameni de afaceri “celebri” prin avantaje “celebre”) un infractor mai mic sau mai mare. Imaginea despre capitalistul român – si aici intră toată lumea, la grămadă – e una la fel de neagră ca şi cea despre politician. Doar că ultimul nu produce profit, în timp ce primul, oricât de detestat ar fi, e cel care produce ca statul să poată plăti pensii şi salarii. Problema acestei guvernări si a celorlalte nu e cum să ajute mediul de afaceri, cu o politică fiscală onestă si realistă, ci cum să îl stoarcă pe cel de la băcănie, de la magazinul din colţ, pe cel cu o firmă modestă de IT. Zona marilor evaziuni rămâne însă protejată.

Instituţiile astea de control ale statului sunt rapace şi neiertătoare mai ales cu ăia micii, care mai întârzie o taxă, un impozit. Întârzie nu pentru că ar fi evazionişti, ci pentru că politica fiscală e făcută de aşa natură, încât băcănia din colţ moare şi din cauza impozitului aberant pe forţa de muncă. La ăştia micii, mulţi dintre ei căutând să fie contribuabili la bugetul de stat cât pot ei de onest, statul acţionează cu sânge rece pe conturi, pe tot ce trebuie.Cu ăia marii, se acţionează doar când supără pe un cineva. De fapt, marea evaziune e o bubă a sistemului, un semn al neputinţei şi neruşinării celor care se plâng că e evaziune, când doar de legi şi de aplicarea lor ţine să îi pui capăt defintiv, sau cel puţin să o reduci astfel încât orice caz de acest tip să fie un accident, nu un fapt obişnuit. Cei care îşi permit marea evaziune o fac şi o fac ani de zile, sunt şi frate, şi soră cu sistemul pe care ştiu să îl ungă, să îl înmoaie. Nu întâmplător, în fiecare caz e mereu prezent câte un politician. Sigur, vine şi un moment delicat, când ceva nu e bine uns, şi atunci mai apare şi un caz de mare evaziune fiscală.

Numai fraierii cred că statul nostru vrea să pună capăt acestei evaziuni. Sunt zeci de domenii unde se scurg bani negri cu nemiluita, către toate părţile care trebuie unse, iar statul îşi joacă atât de bine rolul de victimă…