Nu mi-am imaginat atunci când deveneam parlamentar că voi muta munţii. Dar credeam că voi reuşi măcar să le dau contur. Aveam deja experienţă ca jurnalist, apoi ca şi consultant politic, ca să îmi dau seama că Parlamentul e o instituţie-mamut cu mamuţi, aşa încât să nu intru în Casa Poporului (desigur, acum Palatul Parlamentului) cu mari iluzii. Dar să ieşi cu mari deziluzii, e şi mai şi.

Deşi mi-am dat demisia din Parlament, încă mai aud voci care pun atitudinea mea faţă de deciziile preşedintelui PNL pe seama faptului că nu aş fi primit un colegiu. Nu mă mai obosesc să spun că nu e aşa. Dacă doar gândul de a-mi păstra un colegiu era miza mea, nu mă opuneam listelor, încă din 2010, de la Congresul PNL, până la opiniile mele privind asocierea cu stânga şi mai ales cu doritorul permanent de suspendare, Dan Voiculescu, şi cu atât mai puţin să îmi dau şi demisia din Parlament. Până recent, inclusiv Dan Diaconescu mi-a oferit un colegiu. L-am refuzat, aşa cum am făcut şi cu alte oferte. Pentru că miza mea nu este un colegiu, un loc în Parlament, să răspund ţanţoş la telefon sau să îmi câştig prestigiul cu o legitimaţie în buzunar
.
Poate să pară patetic, chiar riscant într-o lume unde mefienţa măsoara vorbele şi faptele, să spun că îmi doream să contribui la schimbare. În bine, desigur. Dar asta îmi propusesem, inclusiv atunci când am crezut în proiectul Alianţei DA şi în capacitatea preşedintelui Băsescu de a fi mai degrabă ambiţios decât vanitos. Dar asta e o altă poveste. Într-o etapă în care doar Traian Băsescu e marele rău şi toţi ceilalţi nişte coli imaculate, nu am nici chef şi nici plăcerea de a mă alătura hoardei. Traian Băsescu merită să fie criticat, are multe de decontat, dar acum mă interesează mai mult viitorul decât trecutul. Şi viitorul e sumbru, alambicat, tulbure şi nesimţit. Parlamentul ca fond a devenit cel mai necivilizat şi neprofesionist loc de a dezbate şi a lua decizii pentru cetăţean. Tocmai de aceea e posibil ca şi Becali să candideze pentru liberali. Şi, dacă ar fi singura pată, aş mai face o concesie la ce va urma. Cred că ştiţi deja că termenul încetăţenit pentru “mulţime” e “pulime”. Rimează, cred că asta i-a şi inspirat pe “seniorii” parlamentari care îi învăţau pe novici limbajul adecvat. Ce ştie pulimea ce e de făcut? Aşa e, pulimea nu ştie, dar votează. Şi tocmai a venit campania şi aş vrea să vad un afiş curajos de genul: Votează, pulime! Apoi, muie! Vulgar, nu?! Dar cam asta e filozofia. Un coleg, ceva mai în vârstă, ajuns ministru, cu un dispreţ total pentru uninominal (da, e o ipocrizie în forma de acum, dar nu are nimic vicios în esenţă, dacă ar fi vorba cu adevărat despre uninominal) îmi spunea că, dupa ce s-a încheiat campania din 2008, nu a mai trecut nici o zi prin colegiu. “Mi-e silă”, şi după expresie chiar îi era silă. Dar acum e ministru şi cu siguranţă va mai prinde un loc în Parlament. Am în memorie colegi care se plângeau zilnic cât de inutil e să vină la Parlament, că în afară de scandal nu se mai întâmplă nimic, că pierd timpul. Dar acum îi regăsesc pe liste. Sunt mulţi dintre cei care cel mult băteau din picioare când se încingeau spiritele. Erau ca nişte majorete. Pe unii nu cred că i-am văzut îndreptându-se spre microfon decât la depunerea jurământului. Pe de altă parte, parcă ar fi fost mai bine ca unii să tacă pe vecie, când mă gândesc că prezenţa la tribună se rezuma doar la replici de mahala. Sau la acele penibile declaraţii de dimineaţă când mai nimeni nu e în sala. Exerciţii palide de discurs!

În cei trei ani petrecuţi în acele bănci, puţine au fost momentele de dezbatere a unor teme importante. Cele mai multe treceau prin asumare, cele care prindeau puterea pe picior greşit (adică, nu îşi mobilizau toţi oamenii la vot şi nu îşi puteau trece ordonanţele de urgenţă) erau suspendate pe chestiuni perverse de procedură. Din prima zi am învăţat că exista cutume care bat tot – bun simţ, normalitate, respect. Cum ar fi cutuma să îţi înregistrezi prezenţa într-un fel de catastif, în timp ce eşti absent. Semnătura e pusă de un coleg, aşa că cvorumul de şedinţă e făcut.

Dacă am făcut ceva? Da, am încercat prin amendamente să schimb acest penibil şi ruşinos fals. Dacă a existat susţinere? Eram privită cu multă îngăduinţă. Cei turaţi prin Parlament ştiau că nu voi avea sorţi de izbândă, cei mai noi nu se riscau la atâta rebeliune. Imaginea halucinantă cu parlamentarii care belferesc (nu ştiu cum, dar sunt singurele cuvinte care mă inspiră) pe banii poporului am incercat să o amendez, propunând un alt tip de cazare şi transport. Ce glumă!

Nu susţin ca parlamentarul trebuie să fi lecturat de la Rousseau până la Marx, deşi nu i-ar strica să ştie ce spune când i se adresează unuia cu “comunistule”. Dar să facă un acord corect (şi nu e doar un clişeu), să formuleze o propoziţie din mai mult de trei cuvinte, să poată susţine un discurs fără să nu citească încâlcit de pe foi umezite de transpiraţie şi să aibă şi coerenţă, cred că e obligatoriu. E adevărat, poate că eu pot formula această propoziţie, dar nu voi şti niciodată să citesc corect facturile pe care unii le completează pentru a mai depune câte un amendament la câte o lege care favorizează cine ştie ce industrie. Avantaj ei! Şi ar fi putut să nu fie o problemă, dacă legea lobby-ului ar fi trecut. Asta ca să scăpăm de traficul de influenţă! Dar pentru mulţi traficul de influenţă a devenit natură primară.

Max Weber spune că unii politicieni trăiesc “pentru” politica, alţii “din” politică. La noi s-au adunat “alţii”. Şi nu am putut să nu remarc observaţia aceluiaşi autor: Un membru al parlamentului trebuie doar să voteze, să nu îşi trădeze partidul, să raspunda prezent când îl strigă ”omul cu biciul” (in 2012, omul cu degetul). (..) O dictatură bazată pe exploatarea emoţionalităţii maselor.”

Articol publicat pe http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/tristetea-de-a-fi-parlamentar-86567.html