Criza Coronavirus a devenit una din cele mai puternice crize mondiale. Dincolo de impactul direct asupra sănătății populației, COVID-19 creează efecte economice, sociale și geopolitice, unele evidente și imediate, altele încă neclare și pe termen lung. Discuțiile actuale se axează aproape exclusiv pe analiza fenomenului epidemiologic și medical. Fără a diminua importanța acestuia, TSP vă aduce în dezbatere celelalte aspecte ale crizei Coronavirus, printr-o serie de analize ale acestora, precum și a politicilor ce se impun pentru conținerea crizei și adaptarea la efectele sale. 

Continuăm seria de articole despre criza Coronavirus cu o nouă analiză scrisă de Alexandra Gătej.

E vremea Cassandrelor. A celor care spun ca va fi foarte greu după ce se vor sfârși banii, a celor care spun că dificultatea viitorului este în funcție de cât va dura aceasta pandemie, a celor care prevăd un reset universal, a celor care văd o lume de oportunități în fața tuturor, numai ochi să avem să vedem.

Dacă ne gândim la economie atunci trebuie spus ca nu există un model al pandemiei. Pentru că nu avem în momentul de față nici un punct de referință real de la care să pornim o eventuală modelare. Singurul eveniment economic de proporții cu efect de propagare globală pe care îl cunoaștem  este criza financiară declanșată prin Marele Crah din 1929. 

Bursa de la New York pierdea atunci, intr-o zi 25% din valoare, ștergând practic într-o singură zi miliarde de dolari din valoarea companiilor (cam 150 de companii falimentau zilnic)  și a economiilor populației, determinând astfel scăderea dramatică a consumului care a dus la scăderea cererii, cea care a determinat șomajul în masă și criza amplificată de război, propagată în toate economiile lumii direct și apoi indirect. Niciun alt eveniment  economic din epoca modernă nu a avut magnitudinea economică, dar mai ales socială și politică a Marii Depresii.

Dar nici acest eveniment nu este util pentru a produce un model economic post pandemie. Și asta pentru că Marii Depresii îi lipsesc trei factori esențiali care definesc  economia de astăzi:

• globalizarea (financiară, a lanțurilor de producție și valoare, a comerțului, sectorială, etc);
• digitalizarea (totul este conectat/conectabil și deci interdependent);
• lebăda neagră apărută la începutul acestui deceniu –  pandemia Covid-19.

De aceea, în opinia mea, este util să ascultăm pe toate Cassandrele, dar la fel de util este și să realizăm că nu vom avea niciun scenariu economic global sau național care să poată fi validat de realitate și în baza căruia să facem planuri.

Și atunci?

Propun o abordare mai tactică de planificare economică care să pornească de la răspunsurile pe care le putem da întrebării: CE NE VA LIPSI? Nu cred că cineva se amăgește să creadă că dacă starea de urgență se ridică mâine ne vom relua toți activitatea după ce vom face dezinfecție în birouri sau fabrici. Deja sunt sute de mii de contracte de muncă suspendate, ceea ce înseamnă câteva sute de mii de șomeri în viitor. Vom avea câteva sute de mii de oameni întorși din străinătate din care mulți nu vor mai pleca fiindcă nu vor mai avea la ce să se intoarcă.

Importăm 80% din ce consumăm. În condițiile unei crize prelungite lanțurile de aprovizionare cu produse alimentare și de larg consum vor deveni din ce în ce mai scumpe pe măsură ce cresc obstacolele – producția din alte țări orientată în primul rând spre consum național, transportul precar, granițe restrictive. Deci producția alimentară pare să fie ceva de care vom avea nevoie.

La nivel micro și mediu va trebui incurajată orice înteprindere de producție agricolă prin credite complet garantate de stat și fără avansuri din partea producătorilor. Cu preluarea în primii doi ani a producției de către stat. La nivel macroeconomic știm că suntem în zonă de mare secetă. Realizarea unui program de refacere a sistemului național de irigații ar fi un program de anvergură finanțat de către stat care ar angaja pe cei care s-au întors din construcții și din agricultura altor țări,  asigurând astfel locuri de muncă în România  dar și rezolvarea unei probleme stringente a economiei noastre – importul de alimente. Sigur, nu este un plan ușor de implementat, dar mi se pare esențial să reușim să reducem dependența de importuri.

Pe plan mai general propunerea mea se referă la reindustrializarea României, dar nu prin coloși industriali, ci prin promovarea unor sectoare de maximă importanță în orice fel de situație/criză; producția agricolă este unul dintre ele – producția și procesarea, se întelege.

Este posibil ca un alt lucru care ne va lipsi să fie apărarea și siguranța cetățenilor. Fără a intra în scenarii ultrapesimiste este însă nevoie să admitem că mulți concetățeni vor rămâne fără venituri, din cei întorși deja mulți sunt în această situație. Chiar dacă va urma și o reașezare în jos a prețurilor după vârfurile pe care le vom vedea, tot va fi greu de echilibrat o ecuație economică cu peste 6 milioane de pensionari, cam 4 milioane de angajați – din care o jumătate la stat – și probabil 2 milioane de șomeri.

Cred că dacă ne va lipsi siguranța atunci ar fi bine ca statul să înceapă să facă angajări în armată și poliție. Se învață o meserie, se câștigă un salariu, se protejează cetățenii. Este asta o măsură care să îngrijoreze? Cu siguranță. Dar și lipsa siguranței cetățenilor dă fiori tuturor.

Sunt vremuri care cer gândiri radical opuse celor cu care operam acum o lună. Chiar dacă par brutale este vremea să ne gândim la ce ne va lipsi în viitorul apropiat și să luăm câteva măsuri. Înainte să constatăm din nou că viața bate filmul.

Alexandra Gătej este Director Executiv la Maldon&Wat. A fost consilier prezidențial în perioada 2009-2010 și Președinte la Unilever pe regiunea Europa Centrală și de Sud în perioada 2004-2009.

www.truestoryproject.ro