OraNoua.ro
Publicat în 11 ianuarie 2017, 20:13 / 402 elite & idei

Alexandru Georgescu: Asistăm la salvele de deschidere ale unui război comercial între SUA și China?

Alexandru Georgescu: Asistăm la salvele de deschidere ale unui război comercial între SUA și China?

de Alexandru Georgescu

Întrebare capcană! Un “Război Rece” comercial se desfășoară între cele două țări de când George W Bush a prezidat peste intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului. Peste noapte, China a avut acces la regimul tarifar construit în cursul a decenii de lupte politice de către WTO pentru peste 160 de țări, calibrat special pentru a permite unei țări cu elite și strategii bine închegate, cu capacitatea de a construi infrastructură, și cu un avantaj al costului de muncă și costului intern al capitalului, să atragă investiții masive și să își asigure piețe importante de desfacere. Semnele se vedeau dinainte, însă momentul intrării în WTO a fost cel în care China a devenit, cu adevărat, fabrica lumii, surplusurile sale comerciale avansând rapid, mai ales în relația cu importatorul cel mai avid al lumii, Statele Unite ale Americii.

A fost unul dintre rarele exemple de efort bipartizan american în această epocă a polarizării politice. De multe ori, astfel de eforturi bipartizane (cum a fost războiul din Irak) pot fi descrise, după politologul american Sam Francis, drept “The Stupid Party” (republicanii) și “The Evil Party” (democrații) coalizându-se ca să întreprindă ceva care este “both stupid and evil”. Ascensiunea lui Donald Trump și rezultatele recalibrării dorite a relațiilor cu China vor hotărî dacă această interpretare va fi aplicată de către americani și intrării Chinei în WTO.

Mariajul extraordinar dintre politica economică, cea militară, cea de investiții și de sporire a rolului său global este cheia de boltă a “Grand Strategy” a Chinei, o strategie reieșită din urma umilinței suferite (așa cum a fost ea percepută) în 1997 în relația cu Taiwanul. La momentul respectiv, anxietățile legate de politicile și acțiunile de taiwanizare ale unui președinte aparent pro-independență, Lee Teng-hui, au motivat o serie de atacuri cu rachetă ca declarație politică care l-au determinat pe Bill Clinton să trimită două grupuri de portavioane prin strâmtoarea Taiwan și să reafirme interesul american în securitatea Taiwanului. După acest episod, doi colonei din armata chineză au scris o carte devenită de căpătâi pentru China, “Război fără limite”, care analiza modalități de a reduce decalajul și relevanța decalajului militar dintre China și potențialii rivali, cum ar fi SUA, dar și Japonia. Cartea este cunoscută mai ales pentru apologia “lawfare”, o componentă a războiului hibrid care presupune utilizarea normelor, cutumelor și instituțiilor internaționale în scop strategic, chiar și atunci când utilizarea lor contravine spiritului și intenției din spatele cadrului administrativ-legal internațional. Cartea trasează și o viziune a împletirii puterii economice și celei militare în scopul interesului național care are cea mai apropiată paralelă în epoca Meiji a Japoniei, când modernizarea sa rapidă a rezultat în înfrângerea șocantă a Rusiei de către o putere non-europeană în 1905. Chinezii doreau să se folosească de avantajul lor comparativ în domeniul costurilor cu forța de muncă și a implicării statului în economie pentru a realiza transferurile de tehnologie și construcția capacităților productive de care aveau nevoie pentru a-și atinge potențialul de hegemon regional. Pe sistemul vorbei mele preferate din Caragiale, “sătulul nu crede la ăl flămând”, SUA, aflându-se la frontiera tehnologiei, productivității și cunoașterii, are mai degrabă o împletire adversarială a diferitelor sisteme care îi garantează puterea, reprezentanții fiecăruia încercând să se folosească de celelalte pentru a-și spori propria situație, spre deosebire de paradigma mai armonioasă implementată de China.

Conform politicii unei singure China (“one China policy”), acceptată și de către americani (și repusă pe masa negocierilor, doar aparent, de către Donald Trump), există o singură China, iar Republica Populară Chineză și Republica China (Taiwan) sunt de acord să nu fie de acord asupra cărei entități să o înglobeze pe cealaltă. Ideea ca Taiwanul, reduta naționaliștilor lui Chiang-Kai Shek, să reușească la această dată târzie să recapete controlul asupra Chinei seamănă cu povestea furnicii care a mâncat elefantul, însă ficțiunea politicoasă a permis investiții masive taiwaneze în China (Taiwan fiind fabrica lumii înante să preia China această mantie), cum ar fi Foxconn, cel care asamblează produsele Apple. Mediul politic taiwanez alternează între viziunea fondatorilor entității, marginalizată de către apropierea dintre China și SUA în vremea lui Nixon și Kissinger (când și-au pierdut locul în Consiliul de Securitate și aproape toate reprezentanțele diplomatice oficiale) și ideea de a-și croi propriul drum în viață printr-o identitate taiwano-centrică. Lee Teng-hui, în perioada în care a fost președinte (1988-2000), a fost susținătorul unei politici de “austrizare” a Taiwanului vizavi de China (având rolul Germaniei în această comparație), urmărind, în măsura în care era fezabil politic, să creeze bune relații internaționale și să reconstruiască lobbyul Taiwan mai ales în SUA. Telefonul primit de Donald Trump demonstrează că, deși a intrat într-un con de umbră, lobby-ul Taiwan mai are forță, cel puțin cât timp va avea bani de cheltuit, de la fostul candidat prezidențial Bob Dole, la o clică de foști misionari mormoni activi în Taiwan (conform preceptelor credinței lor legate de prozelitism) care acum au poziții relativ importante în SUA. Printre ei se numără șeful Convenției Republicane din Idaho, Steve Yates (a fost în echipa internațională a lui George Bush), care a fost prezent la inaugurarea Președintelui actual al Taiwan, Tsai-Ing Wen[1], și care a fost acuzat că ar fi orchestrat telefonul de felicitări către Donald Trump din partea Președintelui Tsai, dar și Congresmanul Matt Salmon din Arizona, un susținător timpuriu al lui Trump.

Având aceste informații de fundal, să revenim la perspectiva unui conflict comercial între SUA și China, sau Chimerica, două țări care au ajuns în postura de a fi strâns legate de dinamici financiare și comerciale extraordinare. Poate că război rece este mult spus, însă termenul de Konfrontasi, care se referă la confruntările adesea ascunse dintre Indonezia și Malaezia în perioada 1973-1976, critică pentru formarea Malaeziei și Singaporelui, ar putea fi mai aproape de adevăr. Vom vedea că WTO a fost terenul de luptă preferat al Americii și Chinei și că această confruntare a mai avut răbufniri în trecut.

Contrar aparențelor, puseul actual nu a fost declanșat nici de periclitarea vânzărilor Boeing în China, nici de telefonul Taiwanului către Trump, deși aceștia sunt factori agravanți. Totul a început de la refuzul lui Donald Trump de a se referi la China drept o economie de piață, ca parte a retoricii sale cu privire la victimizarea Americii de către mercantilismul chinez (și cel japonez, aș adăuga, dar acolo sunt și alte considerente la mijloc, deși putem fi siguri că Trump va ajunge și la ei). Pentru public, a părut o replică oarecare, însă chinezii, pe bună dreptate, au reacționat dur. La momentul intrării în WTO a Chinei (11 decembrie 2001, la trei luni după ce Americii nu i-a mai stat gândul la nimic altceva în afară de războiul contra talibanilor și al-Qaeda), compromisul a fost ca, până la 8 decembrie 2016, China să accepte statut NME (non-market economy). Trecerea la statutul de economie de piață părea a fi o formalitate, deși una care îi lăsa pe factorii de decizie chinezi destul de anxioși, inclusiv din experiența mea personală cu prioritățile Chinei așa cum erau formulate de Think Tank-urile lor de stat. Cu Trump acum în ecuație și cu paradigma americană de confruntare geomilitară și cooperare economică cu China pe cale să fie total inversată, către confruntare economică și non-intervenționism geomilitar (decât în cazuri extreme), factorii de decizie chinezi caută să își recalibreze pozițiile, retoricile și strategiile pe noua postură americană, așa cum poate fi văzut și din acest material[2], publicat de influentele Instituții de Studii Internaționale de la Shanghai, unde am avut experiența de Visiting Fellow.

De ce este atât de important acest statut? Pentru că le refuză americanilor (și altor nemulțumiți) o serie de instrumente ofensive și defensive pe partea de politică comercială. Acestea fac parte din cadrul intern al WTO de rezoluție a disputelor comerciale și de pedepsire a abuzurilor față de angajamentele luate. Este un cadru incomplet, dar care a dat bătăi de cap Chinei, spre exemplu pe partea de anti-dumping, unde a fost țintită atât de către SUA, cât și de către UE (cel mai mare partener comercial al Chinei ca volum, deși mai bine i s-ar spune Germania&Co). Altă zonă importantă unde China poate fi atacată este cea a subvențiilor de stat (disputele dintre SUA și UE pe tema subvențiilor acordate Airbus sunt o ilustrare).

Să luăm politica anti-dumping, care se referă la practica de a vinde un produs (de multe ori fungibil, de tipul produselor de metalurgie, agricole etc) cu mult sub prețul pieței și chiar sub prețul unității individuale (prin acceptarea de pierderi strategice) pentru a elimina concurența și a acapara piața pentru un câștig economic major (prin rentele provenite din creșterea prețurilor monopoliste) sau un avantaj politic și geostrategic major. Dacă americanii consideră că Norvegia le trimite produse de lemn sau de pește la preț de dumping, atunci, Norvegia fiind o economie de piață, americanii pot consulta prețurile interne pentru produsele respective, să estimeze costul în America în baza transportului și poverii (ne)tarifare și să hotărască dacă, într-adevăr, există dumping și ce tarif punitiv are dreptul să pună. Dacă cel care face dumping nu este o economie de piață, atunci regulile WTO nu te obligă să faci analiza pieței interne, pentru că rezultatele nu ar fi relevante economic și poate că nici nu ar fi ușor de obținut. Economiile care nu sunt de piață sunt adesea opace și au probleme cu credibilitatea datelor economice și statistice oficiale. China este în această situație, iar apariția a ceea ce s-a numit „China Inc.”[3], adică o relație extrem de apropiată între companii și stat, a întărit prezumția jocului în afara „regulilor” de către China și a redus disponibilitatea Vestului de a-i acorda statutul de economie de piață, mai ales având în vedere potențialul efect sistemic. Astfel, modalitatea de a dovedi dumpingul cu un NME este puțin diferită – te duci la o țară terță cu produs comparabil și caracteristici interne comparabile, dar care este economie de piață, și faci acolo analiza în baza căreia hotărăști dacă a fost dumping și cum să reacționezi. Este un proces care lasă mult mai puțină putere și influență țării NME pentru a se apăra. Acesta este, însă, prețul plătit pentru a fi acceptat în același cadru comercial formal în care erau jucătorii cu economii de piață (adică importatorii majori) și să îți fie aplicat un tratament vamal nediscriminatoriu identic cu cel al peste 160 de țări.

Un exemplu în acest sens – în 2015, producătorii (și sindicatele asociate) de gaze industriale fluorurate HFC (hidrofluorocarbon) din America au depus plângere împotriva producătorilor chinezi, zicând că importurile de o sută de milioane de dolari pe an constituie un caz de dumping care amenință industria americană și capacitățile sale industriale strategice. Gazele acestea sunt folosite, spre exemplu, la unitățile de refrigerare (mici și mari) care mențin funcțională infrastructura industriei alimentare. Guvernul s-a pus în acțiune și a realizat un studiu comparativ cu Mexicul și companiile mexicane, în baza căruia a aplicat un tarif punitiv de 100% importurilor respective din China.

Chinezii argumentează că menținerea NME îi dezavantajează producătorii și îi scade exporturile către SUA. Cu toate acestea, exporturile lor către SUA au crescut de patru ori de la intrarea în WTO, la 465 de miliarde de dolari. Doar 7% din exporturile chineze către SUA (35 de miliarde de dolari) au un fel de tarif restrictiv pe ele[4]. Pe lângă gaze HFC, mai sunt produse de oțel, produse de papetărie, panouri solare, turbine eoliene (unde China a creat o industrie mamut în baza investițiilor interne în energii regenerabile) etc. În urma unor episoade trecute de dispute comerciale, inclusiv chinezii au aplicat tarife restrictive pentru produsele americane, ca să arate că apetitul de consum al Chinei generează oportunități și pentru companiile și muncitorii americani, oportunități periclitate de comportamentul și politicile factorilor de decizie. Între 2009 și 2011, 8% dintre exporturile Americii către China au fost sub alt tarif decât cel prescris de WTO, din industrii variate, cum ar fi cea a produselor agricole, a cărnii de pui, a automobilelor și a aliajelor speciale. Administrației Obama i s-a dat câștig de cauză în toate cele 19 plângeri la WTO avansate din 2009 până în 2015[5]. Multe au fost cu China (spre exemplu, in iunie 2014, WTO a decretat eliminarea unor tarife vamale nejustificate asupra importului de mașini americane în China, care în 2013 valora peste 5 miliarde de dolari). Poate cel mai faimos episod înntr-un domeniu fără prea mare priză la public a fost cel al restricțiilor din China la exportul de REM – „rare earth metals” – (plus tungsten și molibden) foarte importante pentru industria electronică (toate zonele care necesită magneți permanenți, cum sunt hard-diskurile) și cea a energiei verzi (baterii de mașini electrice, turbine eoliene etc). Procesul de exploatare a zonelor cu concentrații importante de astfel de minerale este unul foarte poluant și migălos, prin urmare producția globală a tins să își mute epicentrul către cele mai permisive locuri (în speță China). China s-a ales cu un loc dominant într-o industrie care era mult mai importantă strategic decât sugerau calculele financiare și prețurile de pe piețele de mărfuri. Cotele de export au fost o încercare de a promova mutarea industriilor strategice în China, de teama unor probleme cu aprovizionarea cu REM în favoarea firmelor chinezești. Pentru chinezi, însemna ascensiunea pe scara valorii în lanțurile globale de producție de tehnologie avansată, în sens larg, dar și un plus important în domeniul emergent al armelor laser. În 2010, când au apărut primele semne ale restricțiilor, Department of Energy a numit REM (în special dysprosium) drept cele mai critice importuri americane în raportul Critical Materials Strategy. În august 2014, WTO a hotărât că restricțiile nu sunt legale. Între timp, se explorează redeschiderea unor mine din SUA și Australia, noi prospecțiuni în Africa, iar programul Administrației Obama ARPA-E (Advanced Research Projects Agency-Energy)sponsorizează proiecte de tipul Rare Earth Alternatives in Critical Technologies (REACT).

Chiar și fără avantajele procedurilor pentru dispute comerciale cu țări NME, americanii și-au dezvoltat alte instrumente, separate de cadrul WTO, pentru a preveni cazurile de concurență neloială (cele pe care sunt dispuși să le abordeze). Spre exemplu, avem acuzațiile de subvenții ilegale care să scadă prețul produsului. Nu este cazul episodului cu gazele HFC, însă majoritatea cazurilor de dumping sunt însoțite și de acuzații de CVD (“countervailing duty”), iardouă treimi din produsele din China care au aplicat un tarif punitiv pentru dumping au unul aplicat și pentru CVD. Începând cu 2007, China a început să atace utilizarea CVD prin WTO, insistând în fața arbitrilor WTO că aceste măsuri sunt ilegale și neconforme cu obligațiile sub regimul WTO. Nu a fost dată nici o hotărâre în această privință, în urma presiunii americane, iar retenția accesului la arma CVD va fi, cel mai probabil, o precondiție fundamentală pentru ca americanii să acorde, totuși, statutul de economie de piață Chinei fără să echivaleze cu o dezarmare totală la nivel comercial.

Noua frontieră a protecționismului comercial nu sunt, însă, tarifele, ci barierele netarifare, iar schimbarea ideologică din Vest, pentru care Trump este doar unul dintre profeți, va presupune, treptat, ocolirea angajamentelor de liber schimb existente prin bariere netarifare. Așa reușește Japonia, spre exemplu, să își mențină piața auto internă nominal deschisă, însă cu o cotă de piață pentru mașini non-japoneze de numai 1% – bariere netarifare sub forma testelor de siguranță auto pentru fiecare unitate individuală importată, care le sporește prețul.

Cât despre confruntarea economică dintre Trump și China, ambele părți au suficiente motive pentru a face zgomot în public și a se înțelege în particular. China deja a început tranziția către consum intern, de la exporturi și investiții în infrastructură, pentru a-și asigura creșterea economică viitoare, iar relația economică sino-americană, așa cum este ea fondată astăzi, este clar nesustenabilă. Americanii rulează un deficit comercial în valoare de sute de miliarde de dolari anual, nu doar cu China, ci și cu alții, care este finanțat de achiziții permanente de obligațiuni americane și alte instrumente de datorie. Pentru consumatorul american, afacerea părea una bună, însă factorii de decizie au uitat că el este și un muncitor și un membru al societății care trebuie să fie capabil să economisească și să investească. Pentru chinezi, dependența de piața Americii, dar și dinamica lor de investire în datoria americană (pe care și-au redus-o în ultimul an), a devenit un risc sistemic căruia i se adaugă riscul politic reprezentat de Trump.

Baza de la care să își pornească Trump negocierea este, astfel,  foarte bună. El a ales să pluseze numindu-l pe sinoscepticul Petere Navarro în fruntea Consiliului Comercial al Președinției, o nouă poziție creată de Trump. Peter Navarro a publicat, în ultimii ani, cărți cum ar fi „The Coming China Wars”, „Death by China: Confronting the Dragon – A Global Call to Action” și „Crouching Tiger: What China’s Militarism Means for the World”. Simultan, Biroul Reprezentantului Comercial al SUA, care recomandă Președintelui politici comerciale, a inclus piața electronică chineză, Alibaba, pe lista vânzătorilor suspectați de bunuri contrafăcute, punând paie pe foc, un preambul la eventuale activități de restricționare a accesului consumatorilor americani la Alibaba. Printre ideile propuse de echipa lui Trump pentru diminuarea deficitului comercial și încurajarea industriilor indigene s-a numărat:

  • un tarif universal de 10% pentru importuri (5% în varianta propusă de Chief of Staff Reince Priebus);
  • taxă de graniță pentru importuri echivalentă cu rata de impozitare a profiturilor corporatiste;
  • un tarif vamal diferențiat pentru țările de origine, care să anuleze avantajul cu costul forței de muncă pentru fiecare categorie de import;
  • Pe termen lung, vom vedea bariere netarifare legate de „copilul malnutrit” al paradigmei globale de outsourcing – componente contrafăcute sau substandard în cadrul unui produs finit standard ca argument pentru respingere, taxare sau cerere de daune punitive multiplicate la momentul înregistrării plângerilor consumatorilor (mai ales cei corporatiști).

Efectele ar fi numeroase – un echivalent al devalorizării dolarului, sporirea inflației, scăderea deficitului și, într-adevăr, schimbarea calcului companiilor când vine vorba de plasarea facilităților lor de producție, mai ales pentru accesarea pieței americane de consum. Atitudinea lui Trump în materie comercială este tratată de media globală la fel ca multe alte abateri ale sale de la consensul global (neo)liberal – cu dispreț și alarmă. Însă, cel puțin pentru America, ideile sale au avut o rezonanță puternică, marcând o revenire la platforma protecționistă tradițională a republicanilor dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Mai recent, Ronald Reagan s-a angajat într-o dispută comercială masivă cu Japonia pe tema accesului inegal la piața japoneză auto și a anxietăților producătorilor auto americani cu privire la competiția japoneză. Compromisul găsit a fost unul departe de ideea actuală de „crony capitalism” în care interesele de afaceri se folosesc de guvern ca o armă în competiția neloială în detrimentul consumatorilor – firmele japoneze au trebuit să deschidă fabrici în SUA pentru a vinde local, fabrici de unde au exportat inclusiv în alte părți ale Americii și care încă mai există astăzi. Mai mult ca oricare alt merit al lui Reagan, acest compromis i-a creat și cimentat pe democrații Reagan, muncitorii americani care l-au votat masiv atunci, în loc să îl voteze pe candidatul democrat și care, astăzi, l-au votat pe Trump și i-au adus victoria în state tradițional demnocrate, cum ar fi Michigan (statul de origine al documentaristului ultraliberal dar sindicalist Michael Moore, care a constatat cu amărăciune trendul în defavoarea lui Hillary).

Inevitabil, repunerea în discuție a înțelepciunii convenționale vestice cu privire la eficiența diviziunii globale a muncii și a comerțului liber va ajunge să presupună și argumente de moralitate și „fairness”, evidențiate de transformarea crizei datoriilor suverane ale Greciei într-o pildă a caracterului mediteraneean. Pasiunile dezlănțuite cu această ocazie vor fi injectate în discuțiile, de obicei tehnice și plictisitoare, ale reprezentanților comerciali la WTO, cu rezultate imprevizibile – dispute cu mai multe țări, retalieri în domenii separate de cele ale disputelor originale etc. Întrebarea este cine mai înțelege păienjenișul lanțurilor de producție globale, la care se adaugă dimensiunea financiară, astfel încât să poată formula și implementa un concept al schimburilor echitabile care să fie sustenabil inclusiv politic în fața unor electorate rebele? Așa cum o dovedește, însă, decizia fabricantului Carrier de a rămâne în SUA și anunțul lui Apple că va explora cu Foxconn posibilitatea de a produce iPhone în SUA, Trump are la dispoziție multe atuuri, printre care cel mai mare este accesul la piața americană de consum.

Pentru mai multe informații cu privire la relațiile comerciale SUA-China, vă recomand acest document al Congressional Research Office,  care abordează și perenele dispute pe proprietate intelectuală și spionaj industrial. De asemenea, site-ul www.chinalawblog.com este o sursă importantă de informații la nivel micro cu privire la detaliile granulare ale relațiilor comerciale sino-americane.

Autor: Alexandru GEORGESCU, Deputy Editor in Chief, The Market for Ideas

[1]a cărei victorie este cu atât mai importantă pentru feminism cu cât nu are un soț fost președinte, spre deosebire de Hillary Clinton

[2]http://en.siis.org.cn/index.php?m=content&c=index&a=show&catid=22&id=591

[3]http://www.harvardilj.org/wp-content/uploads/HLI210_crop.pdf

[4]https://piie.com/publications/policy-briefs/should-united-states-recognize-china-market-economy

[5]https://ustr.gov/about-us/policy-offices/press-office/press-releases/2015/july/us-wins-trade-enforcement-challenge

Ultima ora:

ObservatorMireille Rădoi: Începe Festivalul Strada de C`Arte, în care se vor lansa peste 40 de volume și vor avea loc concerte, proiecții de film sau lecturi publice

PoliticKlaus Iohannis anunță candidatura României la Consiliul ONU pentru Drepturile Omului

EconomieIonuț Stanimir: Primul Raport de Inteligență Financiară realizat de BCR – Situația financiară este a doua dimensiune importantă pentru români, după sănătate

ExternElena Calistru: Un pic de voință de a te mișca spre mai bine

SocialAlina Rizi: Sa regenerezi orasul ia timp

EvenimenteFlaviu George Predescu: Vă invit la lansarea cărții mele „O dimineață de sâmbătă”, dedicată lui Bogdan Andrei Gavrilă

CulturaMireille Rădoi: Începe Festivalul Strada de C`Arte, în care se vor lansa peste 40 de volume și vor avea loc concerte, proiecții de film sau lecturi publice

EditorialCristian Unteanu: Dincolo de scandalul cu submarinele, avem încleştarea geopolitică pentru controlul pieţelor mondiale



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe