de Alexandru Grumaz

În 1862 domnitorul Alexandru Ioan Cuza înființa Ministerul de Război prin contopirea Ministerelor de Război de la Iaşi şi Bucureşti minister care devenea în 1932 Ministerul Apărării Naționale. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat într-adevăr, o perioadă în care organizarea Armatei Naţionale Moderne a fost făcută cu responsabilitate şi profesionalism.

Domnitorul Cuza a asigurat un cadru juridic amplu modernizării armatei: la 27 noiembrie 1864 a fost adoptată Legea de organizare a puterii armate, care consacra principiul naţiunii înarmate; la 5 decembrie 1864 s-a adoptat Legea de recrutare, care fixa durata serviciului militar şi lărgea raza de recrutare; alte legi au vizat îmbunătăţirea statutului cadrelor militare (Legea ierarhiei militare, Legea de înaintare – 1862, Legea asupra poziţiei ofiţerilor – 1864, Regulamentul soldelor –1863 şi al pensiilor – 1865. În 1860 a fost adoptată „Legea pentru instrucţiunea, exerciţiul şi disciplina Armatei Principatelor Unite ale României”. Pentru întărirea Armatei a fost înlocuit vechiului sistem de recrutare, stabilit prin „Regulamentul organic” şi adoptarea în 1864, a noii legi pentru recrutarea armatei, prin care serviciul militar devenea obligatoriu pentru orice cetăţean, durata acestuia fiind de patru ani în activitate şi doi ani în rezervă.

Constatăm cu regret că evoluţia instituţională a Armatei în ultimii 60 de ani, reprezintă de fapt o involuţie. „Restructurarea” începută cu emiterea Ordonanţe de Urgenţă nr. 7/1998 s-a făcut haotic. 30.000 de cadre militare active au trecut în aşa-zisa „viaţă civilă”, cu compensațiile bănești stabilite prin lege. Acolo i-au aşteptat privaţiuni inimaginabile. S-a încercat o reconversie profesională a acestor oameni, eşuată prematur, care a reuşit, în final, să integreze în viaţa activă, mai puţin de 1.000 de cadre militare.

În ultimii patru ani, pentru înzestrarea armatei a fost alocat mai puţin de 9% din bugetul apărării. La ora actuală sunt în derulare 85 de programe ce privesc înzestrarea tuturor categoriilor de forţe. Multe dintre acestea au fost planificate cu mult înaintea crizei economice. În aceste condiții Consiliului de Planificare a Apărării trebuie să reanalizeze programele în contextul actual şi să le menţină numai pe acelea importante pentru armată aflate pe o listă de priorități ale ministerului.

Sectorul industrie de aparare (există în România aproape 50 de firme ce au ca obiect de activitate producţia de apărare, cam jumătate dintre ele au capital de stat) a cheltuit pe somaj tehnic în jur de 20 milioane de euro în 20 de ani, personalul s-a deprofesionalizat și a îmbătrânit în mod natural și nu mai există posibilitatea reluarii activității. Capacitățile de producție s-au demodat și demolat cu câteva excepții (Aerostar Bacău, Condor Bucureşti, SC Roman, SA Braşov, Automecanica Moreni), restul sunt amintiri. Sectorul trebuie reconstruit împreună cu capitalul privat (Uzina Mecanică Bucureşti împreună cu Digital Bit au o colaborare ce vizează fregata Regele Ferdinand). Din 1500 produse militare au mai rămas de ordinul a catorva zeci. Am avut doua tuneluri aerodinamice la standarde mult peste cele ale rușilor, unul subsonic si unul supersonic, care puteau functiona si astazi. Au fost „rase” pentru a construi nu stiu ce Mall. Șantierele Navale de la Mangalia, Oltenita, Turnu-Severin, Constanta, care lucrau, faceau navele blindatele si vedetele fluviale nu mai lucrează. Submarinul cumparat de la ruși stă fie la dana, fie pe doc, în așteptarea a 6 milioane de dolari pentru schimbul de bateriilor, de câți ani? Credeți că va ajunge Romania să facă jocurile în Marea Neagră, cu un submarin, atat timp cat avem Turcia, Rusia, și Ucraina. Puțin probabil. Dar și în aceste condiții el ar trebui repus pe linia de plutire. Dotarea armatei române este considerată învechită în proporție de 75% încă din 2006. Probabil ca în 2012 ne-am apropiat de 80% ca mijloace învechite, cu exceptia achizitiei radarelor FPS 117 a avioanelor C27J Spartan sau a trasportoarelor blidate Piranha. În aceste condiții, doar achizițiile mai urgente, ar costa între 3 și 5 mld euro în urmatorii 10 ani, totalul putând urca dincolo de 12 mld. Având în vedere suma adusă în discuție, ar fi pacat ca prin offset sa nu beneficiem cel puțin de suma echivalentă, sub forma de investiții directe ale diverselor companii straine în economia romanească. Primul beneficiar al acestor sume ar trebui sa fie industria romaneasca de aparare, subnutrităî și în curs de desființare în acest moment, industrie care, din informațiile mele, totalizează probabil sub 10000 de angajati în acest moment dar al caror efectiv se va reduce cu încă aproximativ 9%, deci cu greu mai poate fi numita industrie. Și înca un lucru – Polonia a demonstrat cat se poate de elocvent că în schimbul cupărării avioanelor F-16 C/D bloc 52 se poate să se ofere, prin negociere, un set de avantaje țării gazdă cum ar fi avantajele economice prin offset comparabil cu costurile achiziției. Sper ca lecția poloneza sa fie macar bine reținută de către viitoarea administrație.
Înainte de 1990, bulgarii exportau aproximativ un sfert din volumul armamentului vândut de România, dar vecinii de la sud de Dunăre s-au redresat mai repede. În 2010, ţara noastră a vândut în străinătate armament de 123,5 de milioane de euro, în timp ce exporturile Bulgariei au fost duble, adică de 260 de milioane de euro. În 2011 bulgarii au vândut afară armament de 231 de milioane de euro, România – de numai 131 milioane de euro.

Sugestii privind unele măsuri dezirabile, la nivelul Ministerului Apărării Naţionale, în perioada anilor 2013-2020:
1. Infiintarea Ministerului Inzestrării Armatei care să cuprindă inclusiv sectorul de producție militară actualmente la Ministerul Economiei și Departamentul pentru Înzestrarea Armatei din Ministerul Apărării.
2. Redactarea unei strategii a industriei de apărare (nu există) care să reprezite nevoile reale de înzestrare.
3. Introducerea unui număr fix de funcţii civile, care vor fi ocupate de experţii aduşi şi numiţi de noul ministru – cu precizarea expresă că aceştia vor părăsi posturile politice respective automat, la plecarea decidentului cu care au venit.
4. Transformarea funcţiei de şef al Statului Major General în aceea de Şef al Apărării, ca în majoritatea statelor membre ale NATO.
5. Instituirea Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, menit a asigura conducerea colectivă, din punct de vedere militar, al Forţelor Armate Române( există un comitet de lucru).
6. Instituirea Direcţiei pentru Managementul Carierei Rezerviştilor.
7. Realizarea în Mnisterul Apărării a unui departament destinat războiului cibernetic și a unor unități specializate.
8. Dotarea Forţelor Aeriene Române cu avionul multirol corespunzător participării la operaţiuni aeriene aliate (un avion care a luptat într-un război).
9. Instituirea Gărzii Naţionale, în subordinea Statului Major General, menită a menţine capacitatea de luptă a rezerviştilor apţi pentru misiuni la campanie.

Secretariatului general al Ministerului Armatei, elabora în 5 martie 1931, raportul intitulat sugestiv: „Consideraţii asupra pregătirii materiale a apărării naţionale”. Potrivit acestui document, Primul Război Mondial „a ridicat la rangul de axiomă necesitatea, pentru asigurarea apărării naţionale, de a exista, în ţară, industrii care să producă materialul necesar armatei în timp de război”. România a resimţit din plin lipsa industriei de armament autohtone în anul 1931. Autorii acestor „consideraţii” au fost obligaţi să constate „cu tristeţe” că, după doisprezece ani de la Marea Unire, România nu a „realizat nimic pentru atingerea acestui scop de importanţă vitală pentru apărarea noastră naţională”. La fel acum după 22 de ani din 1989 nu am realizat mai nimic în modernizarea industriei de aparare ba dimpotrivă.