de Alexandru Grumaz

Avertisment

Suntem în plină criză economică mondială. Bursele se cutremură guvernele reduc cheltuielie pentru a supravietui, iar mișcările de strada iau dimensiuni tragice. UE oscilează între o Uniune de state suverane care își impun punctul de vedere versus Tratatul de la Lisabona (vezi aderarea Romaniei și Bulgariei la spatiul Schengen cu aquisul comunitar îndeplinit) și o Uniune în care statele vor trebui să renuțe din ce în ce mai mult la suveranitate și să adopte rigoarea economică germană dacă vor dori să aibă garanţia salvării de la colaps. În aceste condiții a aparut Pactul Euro-Plus (la care Romania a aderat) și care instituie de fapt începutul guvernării economice europeane. Ne îndreptăm spre o Europă federală. Cât de viabilă este această opțiune pentru electoratul European vom vedea. Cert este ca Europa caută soluții pentru criza economico-finaciară prin diplomații ei acreditați la Bruxelles. Există la ora actual o generație de diplomați de criză, cu un discurs total schimbat față de cel din anii 90. Ei încearcă să asigure un loc Europei în contextul actual al comerțului global dominat de China și al unei economii mondiale în recesiune.

Ei trebuie sa mențină Europa în business!

Puterea economica versus puterea militară

Joseph S. Nye, fost adjunct al secretarului american al Apararii și profesor la Universitatea Harvard, autor al lucrarii „The Future of Power” (Viitorul puterii, n.a.), aminteste că o serie de experti anunțau la sfarșitul Războiului Rece că: “puterea economică,  mai degraba decât forța militară, va determina în ce parte se înclină balanța mondială de putere”. În viziunea lor puterea economică urma să devină cheia succesului în politică. Afirmația i-a facut pe mulți să creadă ca noua ordine mondială va fi dominată de cele două mari puteri economice ale momentului respectiv, Japonia și Germania. Lucrul acesta nu s-a întâmplat. Avem aceiași situație acum când China are procente de peste 8% în creșterea economică, unii experți consideră acest lucru drept o schimbare în balanța puteri globale. Să nu uitam că America a fost și a rămas cea mai mare economia a lumii timp de 70 de ani devenind și o superputere militară. Un stat modern este acela care deține monopolul utilizarii legitime a forței și care permite piețelor interne să opereze liber.

Evident puterea militară necesita o putere economică înfloritoare. Resursele economice pot produce comportamente de tip „soft power” dar și putere militară, pot finanța “hard power” și îi pot atrage și pe alții în mrejele acestui joc al puterii. Resursele economice sunt din ce în ce mai importante, însă ar fi o greșeală să nu ne mai gandim la rolul puterii militare. Consecințele reducerii bugetelor militare se vor vedea în timp iar lecțiile recentelor confruntări militare Libia sau Mali abia acum intră în malaxorul strategilor militari. În condițiile în care probabilitatea folosirii forței între state, sau a amenințărilor cu uzul forței, este mai scazută decât în trecut, impactul războiului conduce actorii raționali să-și achiziționeze „asigurări” militare scumpe. Exemplul elocvent este zona Marii Chinei de Sud unde vecinii Beijingului se asigură din punct de vedere militar, SUA fiind principalul furnizor.

Geoeconomia și diplomația economică

“În lumea aceasta pe cale de a deveni globală, interesele politice ale națiunilor se supun intereselor lor economice. Aceasta glisare semnifică deschiderea unei noi ere, cea a geoeconomiei“. (Pascal Lorot)

Contextul actual impune de fapt o noua paradigma în realțiile internaționale: geoeconomia. Într-o lume multipolară echilibrul puterii gasește în factorul economic o parghie mult mai fină de reglare decât pârghia militară. În actualul context global geoeconomia conduce geopolitca schimbând alianțele la nivel global. Spre exemplu în Europa Germania încearcă crearea unui spațiu comun, economic și de securitate care să includă și Rusia ceea ce înseamna în alți termini recreerea Organizației Europene pentru Cooperare Economica constituită în 1948.

Ce impune geoeconomia? Dezvoltarea unei diplomații economice care să aducă în prim plan cunoaștera strategiilor de afaceri (spre exemplu a multinaționalelor). Formarea unor deprinderi noi pe care trebuie sa le dețină diplomații economici ai secolului al XXI-lea, necesită includerea în orele de pregătire pe lângă caracteristicile diplomației generale și pe cele ale diplomației de afaceri. Diplomația economică permite reprezentarea și susținerea intereselor naționale la nivel international iar startegia pe care acestea o urmează, tipică fiecărei țării, afectează relațiile dintre state.

Asadar, de exemplu, un diplomat poate să monitorizeze și să raporteze aplicarea unor politici economice de interes strategic dintr-o țăra străină pentru a oferi factorilor de decizie interni informațiile necesare ajustării poziției țării sale și creșterii influenței externă în vederea maximizării propriile interese naționale. China își dezvoltă teritoriile din centrul țării unde are nevoie acută de investitori și de investiții. Acolo forța de muncă este mult mai ieftină decât cea de pe țărmul estic al Chinei unde a ajuns la nivelul Europei de est. De aceea afacerile se mută spre interiorul țării. Astfel de oportunități de cooperare sunt destul de rare astăzi iar cine nu le folosește însemnă că nu apreciează oportunitățile globalizării.

Reconsiderarea diplomației economice este argumentul pentru care pledez. În contextul internaţional actual se dezvoltă relaţii de interdependenţă între economiile statelor. La origine aceste raporturi rezidă în creşterea înregistrată la nivel mondial a schimburilor de mărfuri şi de servicii, precum şi a investiţiilor externe şi a fluxurilor financiare, incomparabil mai mari decât cele din domeniul producţiei. Sub acest aspect, diplomaţia economică actuală pătrunde în mijlocul afacerilor economice interne. Așa cum arătam mai sus expresia dominantă a puterii în perioada contemporană este, în principal, de natură economică. Iată de ce, diplomaţia economică capătă noi conotaţii, iar dezvoltarea unei activităţi corespunzătoare în acest domeniu este profund dependentă de capacitatea statului de a reforma principiile de guvernare, incluzând şi noile  tendinţe inevitabile care ţin de mondializare. Derularea unei activităţi diplomatice eficace vis a vis de agenţii economici devine un imperativ pentru fiecare stat şi guvern. Întreprinderile  funcţionează într-un mediu global, în care problemele sociale, politice şi economice sunt amplificate la scară planetară în timp ce statele rămân „naţionale”. Naţionalitatea unui produs sau a unei întreprinderi a devenit o chestiune foarte relativă, apărarea intereselor naţionale fiind dificil de identificat. Centrele de putere şi reţele lor de influenţă s-au deplasat realizând diverse alianţe, între fabricanți, care scapă de cele mai multe ori din aria de monitorizarea a statului. În aceste condiții de pierdere a monopolului de stat în monitorizarea afacerilor, centrele de decizie ale diplomaţiei economice tind să se transfere de la stat la diverse organizaţii internaţionale devenite deţinătoare reale de putere. Statul rămâne cel care negociază crearea competenţelor autorităţilor internaţionale şi care contribuie la elaborarea politicilor lor. Ca urmare, statul trebuie să se constituie ca principalul actor al diplomaţiei economice, chiar dacă nu rămane singurul.

Masuri pentru o diplomație economică proactivă

Diplomația economică presupune în primul rând sprijinirea reprezentanților economici în exterior, pentru a face față mediului de afaceri. În general trebuie să actionăm preventiv conform strategiei naționale economice și nu în funcție de o perioadă de criză.

Ce ar trebui sa faca un reprezentant în exterior? Să luam cateva exemple, multe dintre ele foarte cunoscute și din aceasta cauza poate neaplicate: Să reprezinte interesele nationale prin „lobby” la nivelul instituțiilor, organizațiilor și afaceriștilor din exterior sau să formuleze recomandari pentru decidenții guvernamentali români pe spațiul pe care-l acoperă. Important este să folosescă sistemul instituțional autohton (Camerele de Comert) pentru a asigura legaturi comerciale cu parterii străini sau să dezvolte un sistem de cooperare în domeniul privat prin punerea în contact a actorilor economici privați.

Diplomația economică nu înseamnă numai bani ea înseamnă un sistem relațional complex a cărui rezultat este o decizie economică aducătoare de profit fie financiar, fie politic. Economia trebuie înțeleasă cu harta în față. Într-un sistem economic globalizat , complex și dinamic, când raționalitatea nu te mai ajută în luarea rapidă a deciziilor, trebuie sa faci recurs la cultura specifică, inclusiv la geografie. Geoeconomia poate furniza elementele-cadru necesare unor bune optiuni.  Suntem noi românii interesați în diplomația economică? Răspunsul unora ar fi da iar a altora nu prea. România a deținut piețe economice importante în zona statelor emergente. I-am înlocuit pe sovietici în anii 70 pe uriașa piață a Chinei sau am fost în copetiție în Orientul Mijlociu cu Occidentul. Africa a fost una din piețele predilecte spre care se îndreptau produsele românești. Va trebui să dezvoltăm o nouă strategie de recuperare a acestor piețe în paralel cu o reidustrializare și o retehnologizare internă. Cât despre privatizare ar trebui ca unele companii să intre în parteneriate strategice cu companii similare din străinătate (spre exemplu Taromul cu Luthansa- în afară de Finlanda în Europa sunt numai 3 operatori multinaționali importanți pentru servicii aviatice Deutsche Lufthansa, Air France-KLM și International Consolidated Airlines Group) după care aduse la standarde internaționale să fie privatizate pe sume consistente, altfel ele nu vor fi decât materie primă pentru furnalele unde se topește fierul vechi.

În mod cert, necesitatea şi utilitatea unei diplomaţii economice rezidă în toate particularităţile noii economii a sfârşitului secolului XX şi începutul celui actual a carui atribut este: mondializarea. Dacă în perioadele anterioare de evoluţie a capitalismului (mercantilist 1818-1850; concurenţial 1850-1890; monopolist 1896-1970), problematica misiunilor diplomatice cu orientare economică şi comercială nu era atât de actuală, în  prezent diplomaţia economică trebuie să aibă un caracter mult mai ofensiv şi constructiv în politica externă a statelor.

Am să închei cu un citat din Herbert Hoover, al 31-lea președinte American-1929-1933, al cărui mandat s-a derulat în vreme de criză: “Fericiți cei tineri ca ei vor mosteni datoria națională”. Președintele era inginer minier si  argumenta că soluțiile inginerești eficiente vor fi soluțiile tuturor problemelor economice și sociale. Poziția și perspectiva sa au fost zdruncinate de marea criză economică.

NOTA: Fondatorii disciplinei geoeconomice sunt considerați Edward Lutwak în SUA și Pascal Lorot în Franta, acesta din urma conducând din 1997 revista “Geoeconomie”.