de Alexandru Grumaz

Rezultatele războaielor sunt adesea determinate pe câmpul de luptă cu negocieri care doar ratifică realitățile militare. Al Doilea Război Mondial s-a încheiat abia când forțele aliate au învins complet armata germană, iar Berlinul a fost ocupat. În istorie mai avem și alte exemple războiul civil american și războaiele napoleoniene care au ratificat, de asemenea, realități create de victorii militare decisive.

Chiar și cel mai recent război încheiat a aderat la acest model. Retragerea SUA din Afganistan a fost urmată de o victorie militară a talibanilor asupra armatei guvernamentale afgane victorie care a pus capăt acelui conflict (deocamdată) fără niciun tratat sau acord oficial care să ratifice acest rezultat.

Dar pur și simplu nu este cazul ca toate războaiele să se termine cu acorduri negociate, mai ales dacă prin „negocieri de pace” se înțelege recunoașterea reciprocă a imposibilității de a atinge obiectivele dorite prin forța militară. Și nu în ultimul rând să nu uităm Armistițiul de la Panmunjom care a înghețat conflictul dar nu a închis oficial războiul din Peninsula Coreea printr-un tratat. După semnarea acestui acord a fost creată  o „Zona demilitarizată coreeană”,  o fâșie de teren de 250 kilometri lungime și aproximativ 4 km în lățime, care întretaie de-a latul Peninsula Coreeană și servește  ca zonă tampon între Coreea de Nord și Coreea de Sud.

Continuarea, aici.