Şefii agenţiilor de informaţii din Marea Britanie şi Germania, precum şi oficialii de securitate din NATO şi UE, au identificat Moscova ca fiind prima sursă de ameninţări hibride, citând încercările de a manipula alegerile, de a fura date sensibile, de a declanşa o lovitură de stat în Muntenegru sau de a utiliza gaz neurotoxic împotriva adversarilor.

La 17 mai, când secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, s-a întâlnit cu preşedintele Donald Trump[1] la Casa Albă, o parte din agenda lui cuprindea modalităţi de a izola NATO de vânturile politice care bat în relaţia transatlantică. Este însă prea devreme să aflăm dacă a reuşit. Acum, este posibil ca atunci când Statele Unite şi aliaţii săi se întâlnesc la summitul NATO de la Bruxelles din iulie, relaţiile transatlantice să fie la cel mai scăzut nivel de la războiul din Irak, din 2003, atunci când axa Paris-Berlin-Moscova s-a opus trimiterii de trupe împotriva lui Saddam. Va simţi alianţa NATO, dereglată de disputele care nu sunt direct legate de misiunea ei, răceala acestui îngheţ adânc în relaţiile politice transatlantice sau va fi protejată de acest fenomen?

În acest timp, în Europa, la discursul pe care l-a ţinut pe 10 mai la Aachen, Germania, în timpul ceremoniei în care i s-a acordat preşedintelui Emmanuel Macron Premiul Internaţional „Carol”, ce onorează personalităţile care promovează unitatea europeană, Cancelarul Angela Merkel s-a aventurat să evoce o Europă care să vorbească doar „cu o singură voce la nivel internaţional”, asta în condiţiile în care Europa politică traversează o criză fără precedent de la Tratatul de la Roma. Nu doar două ţări din Est – Ungaria şi Polonia – se îndepărtează de valorile UE. Italia, una dintre ţările fondatoare, va avea un guvern populist, în care unul din partide promovează, printre altele, o ieşire din zona euro. Bruxelles-ul, Berlinul şi Parisul îşi ţin respiraţia.

În acest timp, Rusia îşi urmăreşte cu consecvenţă strategia hibridă. Şefii serviciilor de informaţii europene[2] au avertizat că Rusia încearcă în mod activ să submineze democraţiile occidentale prin dezinformare, atacuri cibernetice şi prin mijloace tradiţionale precum spionajul. Opinia lor este că atacurile hibride vor creşte în intensitate odată cu expulzarea celor 150 de membri ai ambasadelor Federaţiei Ruse din ţările UE şi din SUA şi Canada.

Totodată, aceste acţiuni se derulează în contextul în care Rusia şi-a modernizat sistemele militare, convenţionale şi nucleare (vorbim de triada nucleară unde Rusia a efectuat un test cu rachete balistice lansate dintr-un submarin atomic), precum şi cele de război cibernetic, război electronic, capabilităţile spaţiale şi navale, care reprezintă o ameninţare directă pentru Statele Unite şi aliaţii săi. „Modernizarea militară a Rusiei trebuie văzută în contextul mişcărilor sale politice din Georgia, Ucraina, Crimeea şi Siria“, declara generalul Joe Dunford, Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore al SUA. „În opinia mea – a spus el – operaţiunile şi dezvoltarea capabilităţilor Rusiei, combinate cu abordări strategice doctrinare asimetrice, sunt concepute pentru a contracara capacităţile de proiecţie a forţelor navele americane şi pentru a submina credibilitatea Alianţei“.

China este o altă ţară cu voinţa şi putere financiară pentru a construi o armată profesionistă. Despre China, generalul Joe Dunfort a spus:

„Cheltuielile din bugetul chinezesc sunt destul de opace, aşa cum mulţi dintre voi ştiţi, dar, după unele calcule, ei cheltuiesc până la 7% din PIB pentru dezvoltarea capacităţilor militare şi acest lucru se întâmplă de aproximativ 10 ani. Este clar că China a lansat programe semnificative de modernizare şi extindere a activităţii sale nucleare, de a-şi soluţiona capacitatea proprie de a proiecta forţele şi de a-şi moderniza capacităţile spaţiale, cyber, rachetele balistice şi apărarea anti aeriană. China, ca şi Rusia, încearcă să reducă capacitatea SUA de a proiecta forţele.“

Cele de mai sus ne fac să înţelegem de ce americanii pun atâta preţ pe alocarea de 2% din PIB în cazul aliaţilor. Coreea de Nord are un program nuclear care încearcă să reducă numărul armelor din panoplia militară şi să transfere puterea acestora pe seama rachetelor balistice intercontinentale. În acelaşi timp, Phenianul lucrează la capacităţile sale spaţiale şi la cele de război cibernetic. Dacă acest lucru continuă şi se combină cu impredictibilitatea unui lider şi a unui regim iresponsabil, suntem în pragul unui război în Asia.

Iranul încearcă să devină o naţiune dominantă în Orientul Mijlociu, o ţară care sprijină terorismul internaţional şi care, la rândul ei, îşi modernizează forţele navale pentru a bloca/controla circulaţia maritimă pe coridoarele de transport al petrolului în zona Golfului, îşi modernizează sistemele de război cibernetic şi rachetele de croazieră, cât şi pe cele cu rază medie de acţiune. De asemenea, îşi creează şi consolidează coridoarele terestre strategice către Mediterană, acele coridoare care trec prin Irak (zona şiită) şi prin Siria, unde şi-au instalat forţele expediţionare Quds, în bazele militare siriene alături de militarii ruşi. SUA, la fel ca europenii, continuă să se confrunte cu pericolul extremismului violent migrat din Siria, Libia şi din Afganistan.

De aceea, Wasihgtonul conduce coaliţia din Levant împotriva ISIS şi a celorlalte grupări teroriste din Irak şi Siria. În mai puţin de un an de la ofensiva împotriva ISIS, teritoriul acestei organizaţii a fost redus la mai puţin de 2% din cât deţineau, iar mişcările de forţe ale acestora au fost limitate, ceea ce a dus la subminarea aurei de invincibilitate a mişcării. De asemenea, aceleaşi operaţiuni s-au desfăşurat în Libia şi Afganistan.

Cu toate eforturile financiare şi umane (SUA a cheltuit în Orientul Mijlociu în ultimii 15 ani 7 trilioane de dolari), încă este foarte mult de făcut. „Această luptă poate fi o bătălie dusă pe durata unei generaţii şi va necesita implicarea tuturor capabilităţilor guvernamentale“, a spus Dunford. Cât priveşte Israelul ca parte integrantă a Levantului, premierul Benjamin Netanyahu nu a avut în toată cariera sa, nici când a câştigat bătălii politice importante, o poziţie la fel de dominantă şi pozitivă ca aceasta de acum.

Faptele au început cu faimoasa prezentare a arhivelor nucleare iraniene, furate de Mossad din inima Teheranului şi aduse la Tel Aviv, a continuat cu discursul preşedintelui Donald Trump care a marcat renunţarea SUA la Acordul nuclear cu Iranul, ceea ce a declanşat o adevărată sărbătoare în Israel, şi s-a finalizat cu o confruntare între armata israeliană şi forţele iraniene dislocate în Siria, confruntare soldată cu distrugerea unor instalaţii militare iraniene construite în ultimele luni în diferite zone ale acesteia.

Pe 12 mai, o tânără solistă din Israel a câştigat trofeul Eurovision, iar pe 14 mai, de ziua Independenţei, aceasta, Netta Barzilai, a sărbătorit victoria în Piaţa Rabin din Tel Aviv împreună cu mii de israelieni. Premierul Netanyahu a atins cote de popularitate nebănuite, iar acuzaţiile de corupţie parcă au fost uitate, el părând în acest moment de neînvins.

Şi parcă nu era de ajuns conflictul din Orientul Mijlociu, prim-ministrul turc Binali Yildirim a încercat din nou să pună la îndoială suveranitatea Greciei asupra unor părţi din Marea Egee. Un eveniment care a avut loc recent a redeschis dosarul Turcia-Grecia. Un pilot al Forţelor Aeriene din Grecia a murit când avionul său s-a prăbuşit întorcându-se înapoi la bază, după ce a interceptat două F-16 turceşti care au încălcat spaţiul aerian grec.

Reacţia preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan a venit imediat, el declarând că doreşte să renegocieze Tratatul de la Lausanne, document care a definit frontierele Turciei după războiul de independenţă din 1923. Turcia este într-o situaţie economică dificilă de la începutul anului, lira turcească s-a depreciat cu peste 17% în raport cu dolarul şi cu 70% în ultimii zece ani. În 2008, o liră putea fi cumpărată cu 75 de cenţi. Acum, o liră costă 22 de cenţi. Ieri, lira s-a dus în jos cu 18%

Citeste mai mult: adev.ro/p97qgs