Dacă au loc mutaţii importante la nivelul opiniei publice în ceea ce priveşte atitudinea faţă de Occident, nu putem exclude pentru viitor decizii la nivel politic care să încerce să le capitalizeze.
Una dintre consecinţele evenimentelor din vara trecută este schimbarea de atitudine, mai ales la nivelul unei părţi a elitelor, fa­ţă de ceea ce îndeobşte numim lumea occi­dentală. Ce e curios e că o bu­nă parte dintre cei în ca­uză considerau, uneori chiar de o manieră exagerat idilică, până acum câţiva ani în ur­mă, atât Uniunea Euro­pea­nă, cât şi Statele Unite ade­vărate faruri călăuzitoare pen­tru România, în ceea ce priveşte democraţia şi cons­trucţia instituţională. Brusc, occidentalii au devenit nişte ipocriţi atunci când fac trimitere la valori democratice şi la statul de drept şi nu sunt mai breji ca noi nici în materie de corupţie.
De unde această, schimbare majoră de atitudine? Dejucarea puciului USL din vara trecută datorită intervenţiilor Bru­xel­lesului, ale altor câtorva capitale europene importante, între care Germania a jucat un rol cheie, şi a Washingtonului a ge­ne­rat o mulţime de frustrări şi resentimente, bine alimentate de altfel de vectori media precum Antena 3, faţă de cei consideraţi responsabili pentru eşecul demersului. Şi nu doar la nivel politic. Anchetele DNA, condamnările sonore din justiţie, ins­tau­rarea unui climat general perceput drept unul de „insecuritate“ în rândul oa­me­nilor de afaceri implicaţi în contracte cu sta­tul sau pe bani europeni, dar şi re­for­mele din educaţie, toate generic asociate cu regimul Băsescu, au fost privite cu ma­ximă ostilitate.
Aşa că e lesne de înţeles de ce pentru cei în cauză lumea occidentală a devenit brusc antipatică şi duşmănoasă. E adevărat că şi de partea cealaltă a baricadei lucrurile s-au radicalizat. Orice con­tact cu Rusia sau China es­te privit cu suspiciune din start, fiind interpretat aproa­pe exclusiv prin prisma bă­tăliei politice interne. Te­merea privind o posibilă re­orientare către Est a Ro­mâ­niei, după instaurarea re­gimului USL, a devenit un subiect frecvent abordat în spaţiul public.
Dar cât de mult contează această schim­bare graduală de atitudine, cel puţin la ni­velul unei părţi din opinia publică? Unii se vor grăbi să spună că foarte puţin. La ur­ma urmei, dincolo de unele excese re­torice datorate în principal lui Crin An­to­nescu, nici premierul personal şi nici USL ca alianţă politică aflată la guvernare nu au pus nici un moment în discuţie sis­temul de alianţe externe fundamentale ale ţării. Nici relaţia cu Bruxellesul şi nici cea cu Statele Unite.
u toate acestea, există cel puţin două mo­tive pentru care impactul acestor evoluţii nu ar trebui subestimat. Primul ţine de re­laţia noastră cu Uniunea Europeană. De­ficitul masiv de credibilitate cu care se con­fruntă actuala putere de la Bucureşti, după evenimentele din vara anului trecut, impietează evident capacitatea României de a-şi apăra interesele şi chiar de a coa­gula alianţe în cadrul negocierilor interne din interiorul UE, într-un context eu­ro­pean turbulent care alimentează destule dis­pute aprinse între diferitele state membre.
Dar există implicaţii şi la nivel intern din acest punct de vedere. Dacă o parte din me­dia şi din societatea civilă s-a grăbit, de pildă, să discrediteze raportul MCV din raţiuni cu totul nefondate, ca urmare în ma­re parte a unor comenzi politice, de cea­laltă parte a baricadei s-a ajuns în si­tuaţia în care tot ceea ce vine de la Bru­xelles capătă un fel de statut de dogmă. Or, acest tip de atitudini radicalizate blo­chează orice discuţie critică publică onestă care să vizeze evoluţiile din interiorul UE.
Al doilea motiv de reflecţie este însă pro­babil mult mai important. Chiar este cu totul exclus ca România să se decidă să fa­că la un moment reajustări de poziţie în plan geostrategic? Un răspuns tranşant nu e uşor de dat. Pe de o parte, contextul eu­ropean e complicat şi agitat. Economiile din sudul continentului sunt în derivă. Ten­siunile sociale sunt în creştere şi pe fon­dul unei imigraţii semnificative din Ro­mânia şi Bulgaria, două ţări care, în 2012, respectiv în 2013, au traversat crize po­litice majore. Pe de altă parte, diplomaţia ro­mânească nu arată mai bine decât ad­ministraţia autohtonă în ansamblu, aşa că legăturile noastre internaţionale în plan instituţional nu sunt bine consolidate. Nici partidele politice nu au şi nu există nici la nivel academic structuri de tip think tank cu expertiză pe politică ex­ternă, iar majoritatea oamenilor politici nu au nici măcar o cultură minimală din acest punct de vedere. Mai îngrijorător e faptul că aceştia tind să trateze chestiuni esenţiale de securitate şi de politică ex­ternă cam la fel precum le tratează pe cele de politică internă, într-un registru destul de primitiv şi cu maximă „lejeritate“, da­că nu chiar de o manieră adesea ires­pon­sabilă. Un exemplu recent: tonul şi nivelul consideraţiilor politice făcute de primul ministru pe seama vizitei preşedintelui Bă­sescu în Republica Moldova. În aceste con­diţii, dacă au loc mutaţii importante la ni­velul opiniei publice în ceea ce priveşte ati­tudinea faţă de Occident, nu putem ex­clude cu desăvârşire pentru viitor decizii la nivel politic care să încerce să le ca­pi­talizeze. //
http://www.revista22.ro/cum-au-devenit-vesticii-antipatici-si-ipocriti-29157.html