Matei Bogdan
Publicat în 22 decembrie 2021, 13:43 / 152 elite & idei

Alexandru Lăzescu: Este actuala Ordine Mondială Liberală sustenabilă?

Alexandru Lăzescu: Este actuala Ordine Mondială Liberală sustenabilă?

de Alexandru Lăzescu

Într-un grupaj editorial recent, The Economist exprimă îngrijorările elitelor europene privind reticenţa Statelor Unite de a mai juca, la fel ca în trecut, rolul de garant al ordinii internaţionale liberale; însă întrebarea legitimă este dacă, în contextul actualei reconfigurări a peisajului geopolitic, această ordine va mai putea supravieţui.

Nu cu multă vreme în urmă, multe voci de pe continentul european, politicieni, experţi, intelectuali, îşi exprimau îngrijorarea faţă ceea ce ei numeau comportamentul de „jandarm mondial” al Statelor Unite. Acum, după o întreagă suită de evoluţii şi evenimente, de la agresivitatea crescută a Chinei în relaţia cu Taiwanul, programul nuclear al Coreei de Nord care continuă neabătut şi eforturile amplificate ale Iranului de destabilizare a Orientului Mijlociu şi a zonei Golfului, la ceea ce se întâmplă mult mai aproape de noi, la graniţa dintre Belarus şi Polonia şi mai ales la situaţia tensionată de la frontiera de est a Ucrainei, mulţi încep să fie mult mai îngrijoraţi de situaţia inversă, de tendinţa Americii de a se retrage parţial de pe scena globală. Teama fiind aceea că, aşa cum scrie săptămânalul britanic The Economist, „America pare să fi obosit să-şi asume rolul de garant al ordinii mondiale liberale” şi duşmanii acesteia profită punând-o la încercare. Rusia şi China ameninţă să preia controlul asupra unor „spaţii democratice”, e vorba de Ucraina şi de Taiwan, în timp ce Iranul pare decis să devină o putere nucleară.

Ce va face America pentru a preveni astfel de acţiuni nesăbuite şi periculoase, se întreabă The Economist. Care observă cu îngrijorare că Statele Unite au devenit reticente să utilizeze forţa militară pentru a descuraja acest gen de acţiuni. „O coaliţie de şoimi (hawks) şi porumbei de la Washington cere reţinere. Ultimii spun că, prin demersul de a fi o poliţie a lumii, America devine inevitabil implicată în conflicte inutile în străinătate pe care nu le poate câştiga. Ceilalţi spun că America nu trebuie să fie distrasă de la singurul obiectiv major care contează: confruntarea cu China.” De unde dubiile, amplificate de dezastruoasa retragere din Afganistan operată de administraţia Biden, privind dorinţa Statelor Unite de a-şi apăra aliaţii şi a-şi descuraja duşmanii, dar şi a capacităţii americanilor de a gestiona competent crizele globale.

Sunt opinii relativ larg răspândite în rândul elitelor politice şi intelectuale de pe vechiul continent care, după ce s-au iluzionat că după plecarea lui Donald Trump de la Casa Albă, după ce „adulţii s-au reîntors la butoane” prin administraţia Biden, se va reveni la anterioara situaţie confortabilă, s-au convins între timp că lucrurile sunt departe de a sta aşa. Din multe motive, între care şi acela că starea de spirit a americanilor s-a schimbat semnificativ acum când Statele Unite nu se mai bucură de statutul de hegemon global de necontestat din trecut.

Iar The Economist nu face decât să fie ecoul acestor temeri. Începând din 2015 la cârma editorială a publicaţiei este Zanny Minton Beddoes. Ea a imprimat publicaţiei o linie editorială mai aproape de zona progresistă, probabil în acord cu vremurile. Un factor a fost probabil şi alegerea lui Donald Trump care a stârnit adevărate frisoane în rândurile elitelor occidentale, pentru care abaterile de la globalism şi ordinea internaţională liberală erau de neconceput. Elite din care face parte şi ea, o dovadă fiind chiar faptul că în 2015 a fost invitată la cea de-a 63 reuniune a celebrelor conferinţe Bilderberg care în cadrul unor discuţii informale şi secrete discută problemele majore cu care se confruntă lumea contemporană. Şi, foarte probabil, editorialul din ultimul număr al publicaţiei, „Dacă Statele Unite se retrag de pe scena globală, lumea va deveni mai periculoasă” şi celelalte articole adiacente, despre criza cu care se confruntă ordinea internaţională liberală, amplificată de evidentele tendinţe retractile de pe scena internaţională din Statele Unite, reflectă atmosfera şi punctele de vedere de aşteptat la reuniunile Bilderberg unde ideile de globalizare în plan economic, într-o lume bazată pe norme şi reglementări gestionate de instituţii globale şi în care tendinţa implacabilă este aceea de expansiune a democraţiei liberale sunt, încă, sacrosancte. Şi chiar dacă actualul sistem de aranjamente şi instituţii internaţionale este evident în criză, acesta poate fi depanat şi făcut să opereze eficient.

În aceste condiţii, deşi revista recunoaşte unele semnale pozitive transmise recent de administraţia Biden, precum avertismentul lansat lui Vladimir Putin privind consecinţele severe la care se poate aştepta dacă va ataca Ucraina şi iniţiativa organizării unui „Summit pentru Democraţie” (care a avut loc, virtual, săptămâna trecută, pe 9 şi 10 decembrie) este de părere că „alte puteri trebuie să-şi asume sarcina de a prezerva ordinea liberală, pregătindu-se pentru o lume în care, deşi vor trebui să colaboreze în continuare cu America, trebuie să se aştepte de la un sprijin diminuat din partea acesteia”. De pildă, europenii ar trebui să cheltuiască mai mult pentru apărare, să colaboreze mai mult în domeniul schimbului de informaţii, iar în Asia să renunţe la vechi dispute istorice precum cele dintre Japonia şi Coreea de Sud. Însă, în realitate, astfel de aşteptări sunt nerealiste. Nu problema bugetelor este ceea ce împiedică UE să devină un actor geopolitic important, ci atitudinea din spaţiul politic şi atmosfera din societate, marcate de un pacifism pronunţat. Cu siguranţă astăzi lucrurile arată mai prost din acest punct de vedere decât în anii ’80 când un slogan popular în Germania era „Mai bine Roşu decât Mort”.

Există aici o nostalgie, de altfel de înţeles, după perioada în care globalizarea părea drept ceva natural şi implacabil. Numai că în cea mai mare parte a acestor ultime trei decenii acest lucru a fost posibil doar datorită existenţei unei lumi practic unipolare în care Statele Unite puteau să asigure parţial, de pe poziţia lor de autoritate globală necontestată, o parte dintre îndatoririle unui guvern global. Nu mai este cazul. Faptul că o bună parte dintre elitele politice, intelectuale şi de afaceri din Occident se agaţă totuşi în continuare de o viziune care proiectează o lume aşa cum şi-ar dori să fie, nu cum este în realitate, are mai multe explicaţii. Unele sunt de natură ideologică, altele ţin de interese economice pentru că marii beneficiari ai globalizării au fost marile corporaţii occidentale. Mai nou şi cele chinezeşti.

Într-un manifest, intitulat „De ce ar trebui să păstrăm instituţiile şi ordinea internaţională”, publicat în 2018 în The New York Times, 43 de experţi de renume din domeniul relaţiilor internaţionale susţin că „ordinea internaţională care s-a format după al doilea război mondial, a contribuit la cea mai lungă perioadă din istoria modernă fără război între marile puteri”. În plus, cum prin implicarea Statelor Unite în acest proiect au fost promovate valorile democraţiei liberale la nivel mondial, Washingtonul trebuie să continue această abordare. Manifestul trebuie privit în contextul în care la Casa Albă se afla atunci Donald Trump care era acuzat de establishment-ul de politică externă american de comportament izolaţionist, ilustrat prin sloganul „America First”.

Însă pentru profesorul Graham Allison, de la Harvard University, însăşi ideea de „ordine internaţională liberală” este un mit răspâdit în comunitatea experţilor şi decidenţilor în materie de politică externă din spaţiul occidental, în particular în Statele Unite. În două articole publicate în Foreign Affairs în vara anului 2018, „The Myth of the Liberal Order” şi „The Truth About the Liberal Order”, el respinge argumentele aduse de promotorii acestei viziuni, altfel dominante, asupra peisajului geopolitic considerându-le în bună măsură eronate. În opinia sa, principalul element care a asigurat pacea globală a fost, până în 1990, „combinaţia dintre puterea militară şi economică a Statelor Unite şi determinarea liderilor americani de a utiliza această putere pentru a constrânge şi în final învinge Uniunea Sovietică”. Pentru ca ulterior să avem până de curând, o Pax Americana, cu hegemonia de necontestat a Statelor Unite. Numai că lucrurile s-au schimbat radical. Pe fondul unui declin relativ al Statelor Unite, am asistat la ascensiunea meteorică a Chinei, la resurgenţa Rusiei, şi poate cel mai grav, la o criză internă gravă a democraţiei americane.

Culmea este că tocmai ultimul aspect este în mare parte ignorat în analize precum cea din The Economist care face, e drept, trimitere la polarizarea politică datorită căreia multe poziţii de ambasadori nu sunt ocupate sau la disputele în jurul purtatului măştilor sau legilor electorale. Problemele sunt însă mult mai grave, ţin de demersul curentului radical progresist, care este departe de a fi unul marginal în mass media (dacă ar fi să menţionăm doar grupajul „1619” din The New York Times care este un atac explicit la reperele fundamentale fondatoare ale Americii, inclusiv la Constituţie) zona academică şi cea corporatistă. După cum scrie istoricul Niall Ferguson în The Spectator o parte semnificativă a societăţii americane este cuprinsă de o „adevărată disperare văzând cum instituţiile sucombă rând pe rând în faţa plăgii woke-ismului, o ideologie iliberală care îşi are originea în campusurile universitare, dar este acum prevalentă peste tot, din şcolile publice din California până în CIA”. După ce Pentagonul pare să pună mai mult accent pe „diversitate” şi „combaterea supremaţiei albe” decât pe contracararea erodării superiorităţii sale militare în competiţia cu China şi Rusia şi a fost amplu mediatizat faptul că un amiral s-a declarat transgender, ultimele sondaje indică o cădere şocantă a încrederii americanilor în Forţele Armate, la care a contribuit desigur şi eşecul retragerii din Afganistan, de la 70 procente cu doi ani şi jumătate în urmă la 40 procente în prezent.

În aceste condiţii capacitatea Statelor Unite de a susţine în continuare ordinea liberală este sever limitată chiar dacă Washingtonul ar dori să facă asta, dincolo de reticenţele interne. Şi e greu de crezut că Summitul pentru Democraţie menţionat anterior, care deja a stârnit destule controverse, va avea un efect semnificativ din acest punct de vedere. Cât despre controverse, a exclude pe „criterii de democraţie” Ungaria sau Singapore în timp ce inviţi Irakul, Angola şi Pakistanul (ultimul, în fapt un stat client al Chinei, într-un gest umilitor pentru Casa Albă, a şi declinat invitaţia) e un gest greu de înţeles. Oricum, singurul rezultat palpabil al acestei reuniuni virtuale este acela că a iritat China.

Sunt unii observatori avizaţi care cred că această abordare, cu accentul pus pe democraţie, este chiar contraproductivă pentru Statele Unite pentru că introduce constrângeri în competiţia geopolitică cu China. Într-un articol publicat cu un an în urmă în Foreign Affairs, The Ideology Delusion, doi cunoscuţi analişti de politică externă americani, Elbridge Colby (un fost înalt oficial în Departamentul de Stat) şi Robert Kaplan, scoteau în evidenţă problemele în legătură cu această manieră de abordare, în „cheie ideologică”, a competiţiei geopolitice cu China. Chiar dacă o parte a elitei marxist-leniniste de la Beijing, şi iată şi a unei părţi a celei de la Washington, ar putea vedea lucrurile în acest fel. „Amploarea economiei Chinei, a populaţiei, teritoriului său şi în consecinţă puterea sa ar provoca îngrijorare profundă pentru factorii de decizie politică din SUA, chiar dacă ţara ar fi fost o democraţie. Văzând această competiţie drept una în primul rând ideologică va face ca natura sa să fie interpretată complet greşit, cu rezultate potenţial catastrofale.”

www.curentul.net

Ultima ora:

ObservatorGabriel Andronache: Digitalizarea sistemului energetic național: soluții și proiecte inovative pentru o infrastructură energetică modernă

PoliticOana Țoiu, despre victimele violenței domestice: ”Nu poate nimeni în locul lor să apeleze la autorități, însă sunt câteva lucruri care le pot fi de ajutor”

EconomieGabriel Andronache: Digitalizarea sistemului energetic național: soluții și proiecte inovative pentru o infrastructură energetică modernă

ExternRadu Carp: Umbra lui Putin în Italia post-Draghi – între Rousseau şi Montesquieu

SocialNicoleta Munteanu: Povestea româncei care este parteneră într-o companie care are în responsabilitate peste 6 miliarde de euro şi care a dezvoltat singură un program unic pentru copiii din toate şcolile din România

EvenimenteFlavia Popa şi Ciprian Stănescu – Climate Change Summit şi cum schimbăm paradigma mediului

CulturaDan Mircea Cipariu: ORLAN, file de corp și auto-hagiografie

EditorialAlexandru Grumaz: După Putin ultranaționaliști? (III) (lecții din războiul din Ucraina)



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe