de Alexandru Lăzescu

Lumea occidentală arată obosită și blazată. Nu mai are ambiții. Nu mai este interesată nici măcar de demersuri benigne prin care să-și proiecteze imaginea la nivel global prin intermediul unor mari competiții sportive.

„Olimpiada de iarnă din 2022 va avea loc într-un loc fără zăpadă“, își începe săp­tămânalulThe Economist relatarea, cu supratitlul semnificativ Snow Joke, despre decizia luată deComitetul Internațional Olimpic vi­nerea trecută. Dintre cele două orașe rămase în com­petiție, Beijing și Alma Ata, din Kazahstan, a fost pre­ferată capitala Chinei. Însă probele pe zăpadă vor avea loc în orașul Zhangjiakou, la 250 de kilometri dis­tan­ță de Beijing, într-o zonă aridă din apropierea De­șer­tului Gobi. Ceea ce înseamnă că, practic, toate competițiile se vor ține pe piste aco­perite în întregime cu zăpadă artificială. O premieră în istoria olimpiadelor de iarnă.

Cu doar câteva zile înainte, Joseph Blatter, președintele FIFA, organizație prinsă într-un imens scandal de corupție, a făcut o vizită la Moscova. Unde a fost îmbrățișat călduros de liderul de la Kremlin, așa, ca să moară de ciudă americanii care au de­clanșat ancheta cu pricina! Vladimir Putin a declarat chiar că d-l Blatter, părăsit în masă de principalii sponsori, mai puțin de Gazprom!, ar merita Premiul Nobel pen­tru Pace.

Chiar dacă între cele două evenimente nu există o legătură directă, ele nu fac decât să reconfirme o constatare devenită evi­den­tă de multă vreme: aceea că sportul și politica sunt intim legate și că marile com­petiții sportive au rămas în principal for­mule de a proiecta la nivel planetar or­go­liile naționale ale țărilor gazdă. Iar uneori, așa cum s-a întâmplat la Soci și mai re­cent la Baku, la Jocurile Europene, sunt expresia megalomaniei unor lideri auto­ri­tari. În aceste condiții, e greu să mai des­coperi chiar și rămășițe din spiritul ge­neros sub care au fost lansate de către Pierre de Coubertin olim­piadele moderne.

E însă poate mai interesant să analizăm procesul de atribuire a Jocurilor Olim­pice de Iarnădin 2022. În runda finală nu au rămas practic decât două can­di­daturi: China și Kazah­sta­nul. State care sunt departe de a fi modele demne de ur­mat în materie de drep­tu­rile omului. Și asta pentru că celelalte ora­șe care își anunțaseră inițial intenția de a candida s-au retras rând pe rând. În cazul Lvovului, decizia este ușor de înțeles, având în vedere criza din Ucraina. Însă au renunțat ulterior la candidaturi și Stock­holmul, după ce guvernul a anunțat că nu este dispus să acopere cheltuielile de or­ga­nizare, Cracovia (70% dintre locuitori au fost împotriva organizării Jocurilor Olim­pice de Iarnă acolo) și Oslo. Capitala Nor­vegiei s-a retras ultima, fără a da prea multe explicații, spre surprinderea mul­tora, care o vedeau drept o gazdă ideală, datorită forței financiare a statului, înal­tului grad de civilizație, excelentei imagini internaționale a țării și îndelungatei tra­di­ții în sporturile de iarnă.

Alegerea, aproape impusă, a Beijingului, de­și Alma Ata, ca oraș, chiar avea o bo­ga­tă tradiție în materie de sporturi de sezon, a fost privită cu destule rezerve de către cei care, fără a ignora organizarea de ca­li­ta­te de care s-a bucurat Olimpiada de Va­ră de la Beijing din 2008, au văzut, în ace­lași timp, care au fost repercusiunile asu­pra celor pe care autoritățile chineze îi con­si­deră dușmani ai Partidului Comunist și ai patriei. Pentru Human Rights Watch, re­la­tează BBC, decizia reprezintă o palmă dată activiștilor pentru drepturile omului din China aflați sub stare de asediu. Pen­tru Sophie Richardson, din conducerea or­ga­nizației menționate mai sus, „motoul olim­pic – Mai sus, mai repede, mai pu­ter­nic – e o descriere perfectă a asal­tului gu­ver­nului chinez asupra societății ci­vi­le: mai mulți activiști reținuți în timp re­cord și supuși unor tratamente tot mai du­re“.

Însă, până la urmă, Beijingul nu a făcut de­cât să exploateze o oportunitate oferită pe tavă de orașele care au decis să se retragă din cursă. Niște retrageri cu încărcătură sim­bolică care ilustrează foarte bine rup­tura tot mai pronunțată care separă lumea occidentală de țări cu ambiții substanțiale mai mari și cu scrupule mult mai mici. Lumea occidentală arată obosită și blazată. Nu mai are ambiții. Nu mai este interesată nici măcar de demersuri benigne prin ca­re să-și proiecteze imaginea la nivel global prin intermediul unor mari competiții sportive. Pare intrată plenar în post-is­to­rie, într-o perioadă în care prin alte părți, chiar la granița Europei, instinctele isto­ri­ce tradiționale de secolul al XIX-lea devin dominante. „Criza din Ucraina a de­mons­trat eșecul soft power-ului Uniunii Euro­pene în confruntarea cu o agresiunea mi­li­tară clasică“, remarcă Ian Traynor, edi­torul pentru Europa al cotidianului The Guardian, într-o analiză publicată în Stra­tegic Europe. De fapt, în absența umbrelei de securitate americane, Europa ar ră­mâ­ne complet descoperită în fața ame­nin­ță­rilor venite dinspre Rusia.

Occidentalii, în special europenii, nu par să realizeze că prosperitatea de care se bu­cură în prezent nu este un dat etern. E fra­gilă. Între altele, alături de forța militară, cea diplomatică și capitalul simbolic e important. În cursul unei crize provocate de disputele dintre UE și China pe mar­gi­nea unor politici de dumping practicate de companii chinezești producătoare de pa­nouri solare, un oficial de la Beijing a declarat că Europa ar trebui să realizeze că nu este decât un actor minor pe plan in­ternațional. Și, dacă privim la pa­si­vi­ta­tea inerțială care domină vechiul con­ti­nent, s-ar putea ca el să aibă dreptate.

revista22.ro