de Alexandru Lăzescu

Problema nu este interviul în sine, ci faptul că o parte semnificativă a electoratului american tinde să-l creadă mai degrabă pe Putin decât ceea ce spune administrația Biden.

„Putin este ca un personaj negativ din filmele Bond. Foarte inteligent, carismatic și persuasiv”, se scria într-un comentariu care însoțea o analiză a interviului lui Tucker Carlson cu Vladimir Putin. Aceasta este imaginea pe care o proiectează liderul de la Kremlin în cele puțin peste două ore cât a durat discuția. Un lider dur, autocratic, dar rezonabil, deschis către rezolvarea pașnică a conflictului din Ucraina, vor spune mulți, și în Europa, și peste Ocean. Și la o privire superficială probabil ei vor fi tentați să „cumpere” și punctele sale de vedere privind conflictul din Ucraina și, în general, intențiile declarate ale Rusiei, în Europa și în lume. Decesul lui Alexei Navalnîi într-o închisoare aflată la Cercul Polar ar trebui să-i trezească la realitate, deși probabil nu se va întâmpla asta.

 „Moartea lui Navalnîi marchează trecerea de la „autoritarismul hibrid” din primii ani ai lui Putin, care se baza mai mult pe manipulare și intimidare decât pe violență directă, la autocrația brutală de astăzi”, scrie Mark Galeotti în The Times. Stau dovadă asasinarea lui Boris Nemțov, la acea vreme, în 2015, cel mai proeminent opozant al lui Putin, și lunga serie de jurnaliști, opozanți, sau pur și simplu persoane incomode, ca Prigojin, otrăviți, uciși în urma unor accidente convenabile sau căzuți de la ferestre.

  Ca reacții după moartea lui Navalnîi, David Cameron și alți lideri occidentali au spus că „trebuie să existe consecințe”, dar este greu de crezut că se poate face ceva semnificativ împotriva lui Putin. Pe internet au circulat apeluri pentru comemorări, iar Mihail Hodorkovski, aflat în exil, le-a cerut rușilor să scrie numele lui Navalnîi pe buletinele de vot la alegerile de luna viitoare. Însă opoziția pare complet pulverizată. Wall Street Journal scrie că moartea lui Alexei Navalnîi marchează sfârșitul disidenței politice în Rusia.

Mai mult decât un interviu

Putin a înțeles perfect cum să utilizeze în favoarea sa puterea de a-ți îngrozi adversarii, scrie Harald Malmgren, fost consilier al președinților americani John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon și Gerald Ford. Impresia pe care i-a lăsat-o acesta în cursul unor întâlniri din anii 1990, înainte de a ajunge în vârful statului, este aceea a „unui om mai inteligent decât majoritatea politicienilor pe care i-a întâlnit la Washington și în alte capitale din lume”. Ceea ce îl face cu atât mai periculos.

Malmgren mai dezvăluie un detaliu semnificativ, util dacă vrem să separăm narațiunea livrată de liderul rus în cursul interviului de intențiile sale reale. „În ceea ce privește modul în care Putin se vede pe sine însuși, el a adus în discuție de mai multe ori admirația sa pentru Petru cel Mare, atât de mult, încât am fost convins că se vede pe sine ca fiind întruchiparea acestuia. Mi s-a spus că Putin a ordonat să fie puse portrete ale lui Petru cel Mare în mai multe săli de ședință importante de la Kremlin. Ce înseamnă acest lucru pentru Biden, NATO și Ucraina devine încet-încet clar. Putin este mai mult decât se vede la prima vedere.”

De ce a fost acceptat Tucker Carlson, în timp ce alți jurnaliști au fost respinși? Nu din teama de întrebări incomode. Putin chiar a spus după interviu, pentru o televiziune din Rusia, că s-ar fi așteptat la întrebări mai dificile. Prin Tucker Carlson, care derulează o campanie susținută împotriva sprijinului american pentru Ucraina, Putin a dorit să consolideze și să amplifice curentul din societatea americană favorabil acestui demers, exploatând audiența masivă care urma să i se ofere (s-a ajuns la 200 de milioane de vizionări!). Dar asta nu înseamnă că în sine demersul nu e unul legitim din punct de vedere jurnalistic. În trecut, interviurile Orianei Fallaci cu personaje ca Yasser Arafat, Gaddafi, ayatolahul Khomeini, generalul nord-vietnamez Giap sau cel din 1977 al Barbarei Walters cu Fidel Castro au fost privite cu admirație. Problema nu e interviul în sine, ci felul în care a fost receptat de către cei care văd în derapajele „woke”, în masiva migrație ilegală sau în intervențiile a ceea ce a primit numele de „statul adânc” împotriva opoziției instrumente de demantelare a înseși fibrei profunde a Americii.

Continuarea, aici.