de Alexandru Lazescu

Electoratul anti-USL este împărțit în două mari segmente, unul pro-Băsescu și altul anti-Băsescu.

Guvernul condus de Victor Ponta nu nu­mai că nu a reușit să împlinească mai ni­mic din ceea ce a promis pe plan intern, dar s-a și compromis masiv pe plan ex­tern prin puciul eșuat din 2012, prin ingerințele în justiție, prin gesturi și de­clarații bulversante, adesea iresponsabile. Pe lângă pro­blemele personale de in­te­gritate ale premierului, pre­cum chestiunea plagiatului, și seria de scandaluri de corupție la nivel înalt, Exe­cutivul se dovedește a fi, în același timp, total incapabil să ges­tio­neze crizele de orice fel, accidentul aviatic și ninsorile fiind doar ultimele două exem­ple. Este îndoielnic că un astfel de guvern ar fi fost capabil să supraviețuiască în mul­te alte țări din spațiul european. Iată însă că România se dovedește a fi, din nou, ati­pică. Dacă ne uităm în sondaje, pare că tră­im într-o realitate paralelă paradisiacă: USL și Victor Ponta continuă să conducă, și încă autoritar, în preferințele alegă­to­rilor.

Una dintre explicațiile pentru acest pa­radox este absența unei alternative solide la USL. Problema e însă că, în acest mo­ment, dreapta, un termen în realitate des­tul de lipsit de conținut în plan ideologic, pare mai preocupată de disputele interne decât de un astfel de demers. Bătălia se dă, în principal, pe segmentul ocupat ac­tualmente de PDL (circa 20 de procente, preponderent în Ardeal), și nu pe re­câș­tigarea tronsonului electoral semnificativ, absent la alegerile din decembrie 2012. Exis­tă o explicație. Acest electorat e greu de abordat. E dificil, pretențios, foarte cri­tic față de majoritatea politicienilor. Soli­ci­tă standarde de conduită semnificativ mai înalte în cazul opoziției decât cele cu care operează mai ales alegătorii PSD și, ine­vitabil, este mult mai greu de mulțumit și de atras la urne. Ideea insidios ino­cu­lată în percepția publică („Ce importanță are cine e la putere, toți sunt la fel!“) face minuni, alimentând o apatie generalizată mai ales în rândul celor care, deși sunt departe de a simpatiza USL, își doresc o alternativă cvasiideală, curată și altruistă, pe care, în mod realist, mediul politic autohton nu o poate produce.

Declarativ, Partidului Mișcarea Populară vi­zează exact acest tip de electorat, însă deo­camdată vedem că apariția sa, ofi­cia­lizată recent, creează mai ales turbulențe în spațiul PDL. E vorba și de plecările ex­plicite de parlamentari, dar şi de cele mas­cate, prin posibila aderare a unor primari sau a altor lideri locali influenți din PDL la Fundația Mişcarea Populară. Între nu­mele vehiculate în acest moment, se află și cele ale lui Emil Boc, Gheorghe Ștefan sau Gheorghe Falcă. Frustrările acumulate în urma ultimului congres al partidului con­dus de Vasile Blaga vor da acum, foar­te probabil, din nou în clocot. În acest con­text, tensiunile interne din USL vor fi în parte estompate de scandalul din opo­ziție, ceea ce nu poate decât să mul­țu­mească actuala putere. În plus, intrarea în trombă a Elenei Udrea pe scena PMP (care i-a estompat vizibil pe ceilalți lideri ai no­ului partid) va deschide inevitabil un larg front de atac, în egală măsură pentru ad­versarii de la putere și pentru cei din opo­ziție.

PMP mai are o problemă. Dizlocând par­la­mentari și structuri din PDL, pe de o par­te, îşi afectează imaginea publică, iar pe de alta, creează tensiuni deja evidente în rândurile echipelor agregate, până acum, la nivel local. Poate că o parte dintre li­derii atrași de la PDL sunt utili prin re­țe­lele pe care le controlează în țară, dar și cos­turile politice asociate acestei migrații în planul percepției publice nu sunt deloc neglijabile. Efectul imediat este reducerea atractivității partidului exact pe segmentul electoral pe care declară că vrea să-l atra­gă (absenții la alegerile din decembrie 2012).

În aceste momente, PMP pare în stare să dea lovituri serioase PDL. Însă aici nu e vorba de un joc cu sumă nulă. Întrebarea fun­damentală este în ce măsură eliminarea echipei Blaga din fruntea PDL servește obiectivului strategic major: construcția unei alternative viabile la PDL. În acest sens ar trebui plecat de la recunoașterea unei evidențe: electoratul anti-USL este împărțit în două mari segmente, unul pro-Băsescu și altul anti-Băsescu. Seg­men­tul pro-Băsescu s-ar putea orienta către un bloc constituit din PMP, Forța Civică, eventual PNŢ-CD, iar celălalt s-ar putea în­drepta către un PDL desprins de pre­șe­dinte, cu bune perspective de a rupe în con­tinuare din electoratul urban liberal. Dacă ar acționa coerent, fără să intre în dispute corozive între ele, cele două blo­curi ar putea obține scoruri bune la eu­ro­parlamentare și ar putea ulterior să spri­jine cu șanse o candidatură comună la pre­zidențiale.

Acesta ar fi însă un comportament ra­țio­nal. Deocamdată, prevalează mai degrabă puseurile umorale. Lipsește și voința po­li­tică pentru un astfel de demers, dar și un strateg, de talia lui Valeriu Stoica de pildă, capabil să definească și să implementeze o linie de acțiune coerentă a actorilor din opo­ziție, pentru care prioritare par să fie astăzi calculele minore şi meschine, cu mi­ze preponderent individuale sau de grup. Chiar și președintele pare să creadă (a și declarat-o public în câteva rânduri) că sin­gura premiză realistă este aceea de a re­nunța deocamdată la orice încercări de coa­gulare a unei drepte unite, principalii actori urmând a se încăiera între ei pentru europarlamentarele din luna mai, în spe­ranța că aceștia se vor reuni ulterior într-o construcție politică unitară, cu o zestre elec­torală clară de această dată, pentru prezidențiale. În ce măsură socoteala de acasă se va potrivi cu cea din târg, iată o întrebare importantă, nu doar pentru vii­torul USL, ci și pentru evoluțiile fun­da­mentale din societatea românească în an­samblu, pe termen mediu și lung.