de Alexandru Lăzescu

Deși premierul va ieși destul de șifonat public din ultimele întâmplări, nimic nu se va schimba, probabil, la nivel substanțial, nici în ceea ce privește maniera în care se fac numirile pe funcții în diferitele tipuri de instituții publice și nici în maniera de operare a acestora.

Cu ani în urmă, maniera în care Exe­cu­ti­vul de atunci, condus de Adrian Năstase, a gestionat tragicul accident de la Mi­hăi­lești a avut un impact negativ asupra puterii. E posibil ca la zece ani dis­tan­ță un alt accident tragic, de această dată aviatic, să afec­teze semnificativ un alt gu­vern condus de PSD? E în­că greu de spus. Însă e cert că forța emoțională a unor astfel de evenimente poate fi uneori devastatoare pen­tru politicieni, în mai mare măsură decât alte elemente concrete care influențează di­rect viața oamenilor, precum indicatorii privind șomajul sau inflația.

Victor Ponta, altminteri obsedat de co­mu­nicare și de percepția publică (doar nu apa­re întâmplător ore în șir pe micul ecran), a tratat superficial subiectul. Nu ar fi prima dată când se întâmpla asta. Însă, în cazul accidentului din Mun­te­ne­gru, premierul a reușit să remonteze în bu­nă măsură, pe parcurs, impresia proas­tă creată de bâlbâielile inițiale. Mai ales că, spre norocul său, instituțiile noastre nu au fost, prin forța lucrurilor, implicate direct decât în readucerea în țară a tru­purilor celor decedați și a su­pravie­țui­to­rilor. Prilej cu care câțiva miniștri nu au scăpat totuși ocazia de a se îngrămădi la Otopeni pentru ca românii să vadă pe micile ecrane cât de implicați și cât de „sim­țitori“ sunt înalții noștri oficiali.

De data asta însă, lucrurile au mers prost în lanț. În așa măsură încât, chiar de peste ocean,Washington Post constată că, deși „în mod normal, prăbușirea unui avion de mici dimensiuni nu ar trebui să fie un motiv suficient să înfurie o țară întreagă sau să amenințe gu­ver­nul“, exact asta s-a în­tâm­plat la București. Pe de o parte, s-a văzut că, în an­samblu, întregul cadru ins­tituțional care trebuie ac­tivat în astfel de situații e vraiște. E adevărat, acest lu­cru nu poate fi imputat exclusiv actualului guvern, dar, în astfel de situații, oa­menii privesc cu precădere către cei care dețin astăzi puterea. Pe de altă parte, maniera superficială obișnuită în care premierul tratează aproape orice subiect ar putea fi mai costisitoare pentru el în acest caz. În ciuda eforturilor pro­pa­gandei de casă, Antena 3 + RTV, de a aba­te atenția către ceea ce pare să fie obiec­tivul său numărul unu în acest moment: îndepărtarea lui Marcel Opriș, „omul lui Băsescu“, din fruntea STS.

După ce s-a aflat că premierul și vi­ce­pre­mierul României au participat la o în­tâl­nire de PR cu presa într-un restaurant din București, într-un moment în care cău­tarea victimelor din Apuseni nu fusese în­că finalizată, iată că, și în plin cod roșu de ninsori, primul ministru a găsit timp să joa­ce baschet. E grav, ar trebui să fim scan­dalizați sau presa (mă rog, în zona ră­masă independentă) exagerează? Deși nu există răspunsuri definitive la acest gen de întrebări, bunul simț ne spune că nu e cel mai potrivit comportament în astfel de si­tuații, în care sensibilitățile sunt la cote ri­dicate. Și oricum, singurul lucru care con­tează este percepția publică, care l-a aju­tat adesea în trecut pe Victor Ponta să de­pășească fără a fi afectat în chip major, ca imagine, nenumărate situații critice (in­clu­siv în chestiunea plagiatului), dar care acum ar putea să-i ofere surprize neplăcute.

Ceea ce nu înseamnă însă deloc că asta îl va face pe premier să schimbe stilul și cu atât mai puțin substanța guvernării. În pri­mul rând, pentru că e puțin probabil să știe cum să o facă. Așa că ne putem aș­tepta, mai degrabă, ca eforturile de cos­me­tizare a realității și diversiunile să fie am­plificate. În al doilea rând, nu e clar dacă principalii decidenți din guvern realizează cu adevărat că o bună parte din sistemul instituțional românesc a atins un grad pe­riculos de paralizie. Iar lucrurile se vor agra­va și mai mult, dacă se va face des­cen­tralizarea în concepția Dragnea. Realizați cam ce fel de oameni vor ajunge să con­ducă direcțiile de specialitate, şcolile sau spitalele prin locuri în care deciziile vor fi luate exclusiv de persoanaje precum Ni­cușor Constatinescu sau Marian Oprișan?

Dacă ne uităm pe harta instituțiilor im­portante din România, cu excepția no­tabilă a Băncii Naționale, puține sunt cele în care conducerea să nu se fi schimbat, din considerente pur politice, la fiecare 2-3 ani, dacă nu și mai des. La TVR, de pildă, deși mandatul legal e de 4 ani, s-au perindat 6 directori generali în ultimii 8 ani. În plus, schimbările sunt abrupte, de azi pe mâine, și au loc, de regulă, fără ni­ciun fel de justificări reale. Spre com­pa­ra­ţie, în orice organizație serioasă din afară, o schimbare de management la vârf se anunță din timp, cu câteva luni înainte, astfel încât procesul de tranziție să nu afecteze instituția în ansamblu.

Problema e că, deși premierul va ieși des­tul de șifonat public din ultimele în­tâm­plări, nimic nu se va schimba, probabil, la nivel substanțial, nici în ceea ce privește maniera în care se fac numirile pe funcții în diferitele tipuri de instituții publice și nici în maniera de operare a acestora. Sin­gura soluție reală de ieșire din acest impas ar fi ajungerea la un acord de principiu în­tre toate formațiunile politice importante care să stabilească clar care sunt funcțiile politice şi care sunt cele strict tehnice ca­re nu trebuie să fie afectate de o schim­ba­re a puterii. În Statele Unite, la o schim­bare de administrație la Casa Albă, intră în discuție din acest punct de vedere doar circa 10.000 de poziții oficiale. Atât. Dar e așa ceva posibil în România? Greu de cre­zut, dacă ne uităm la cei aflați astăzi în po­ziția de a putea decide astfel de lucruri.