de Alexandru Lăzescu

De ce anumite comunități etnice sau religioase reușesc să se integreze în societate și să prospere, în timp ce altele rămân tributare sărăciei și violenței? Iată o întrebare importantă, dar greu de pus, pentru că încalcă principiile sacrosancte ale corectitudinii politice.

Eric Dyson e profesor de sociologie la pres­tigioasa universitate americană Georgetown. Cu câteva zile în urmă, într-un articol pu­bli­cat în The New York Times, el apăra acțiunile violente din Baltimore (ma­șini incendiate, proprietăți dis­truse – între care și câteva adăposturi pentru bătrâni) în­treprinse pe fondul unor pro­teste legate de moartea în cap­tivitate a unui cetățean de cu­loare, Freddie Gray, arestat de poliție. „De ce tinerii de cu­loare își distrug propriile co­munități?“, se întreabă Dy­son. „De ce nu ar face-o?“, răspunde tot el.„Fără că­ră­mizile auncate și fără clădirile incendiate nu am fi în stare să înțelegem deznădejdea cu care acești tineri privesc viitorul“. Așa că pro­fesorul de la Georgetown ne îndeamnă să pri­vim cu „curiozitate plină de compasiune“ toa­te aceste „întâmplări“.

Nu e singurul incident de acest fel. Am avut va­ra trecută proteste asemănătoare la Fer­gu­son, tot după ce un tânăr de culoare a fost îm­pușcat de un polițist. Deosebirea este că, în timp ce polițistul din Ferguson era alb, acum, în Baltimore, cei şase polițiști implicați în de­cesul lui Freddie Gray sunt trei albi și trei de culoare, ceea ce ar trebui, cel puțin în teorie, să diminueze considerabil dimensiunea rasială a conflictului de acolo. O precizare necesară: cei doi tineri decedați nu erau modele de com­portament public. Cel din Ferguson, cu pu­țin timp înainte de a fi abordat de polițist, tocmai jefuise un magazin din vecinătate. Și Freddie Gray are în spate o în­treagă istorie de probleme, fi­ind reținut în repetate rânduri pentru posesie de droguri. Si­gur, asta nu scuză com­por­ta­mentul brutal al poliției, și sunt destule alte acuze în acest sens, dar oferă totuși o informație de context relevantă.

Articolul lui Dyson din The New York Times a stârnit mul­te comentarii. Unele apro­ba­toare, dar și multe altele aci­de. „Ideea că opinia publică ar trebui să re­ac­ționeze cu o curiozitate plină de compasiune atunci când unii cetățeni incendiază și distrug cartierele în care locuiesc, în loc de indignare şi dezgust, arată cât de rupt de realitate este autorul articolului“, scrie un cititor. Cheia de abordare rasială, foarte prezentă în relatări şi în materiale de opinie, este și ea destul de greu de susținut în acest caz. La fel și cea po­litică: președintele Obama (la Baltimore, sco­rul său electoral este de 88 de procente) a condamnat violențele, dar i-a acuzat pe re­pu­blicani că l-au împiedicat să introducă măsuri care să îmbunătățească lucrurile. Însă de­mo­crații controlează orașul de 50 de ani, iar în pre­zent cei de culoare ocupă toate pozițiile cheie din administrația locală (primar, pro­cu­ror general, șeful poliției).

Dar de ce vorbim despre toate aceste lucruri? Au ele vreo relevanță pentru România? Ei bi­ne, surprinzător, au. Să ne gândim la ches­tiunea romilor, dar și la practica extinsă de a cumpăra bunăvoința electoratului cu tot felul de „cadouri sociale“. În acest punct, discuția capătă o dimensiune ideologică. Liberalii din America şi stânga din Europa cred că în prin­cipal statul este cel care trebuie să rezolve problemele sociale în astfel de comunități. Eric Dyson, dar și diverși activiști de culoare, pre­cum congresmanul Al Sharpton (cel care a lansat sloganul „No Justice, No Peace“, în­dem­nând la nesupunere civică), acuză rata ex­trem de mare a șomajului printre tinerii de cu­loare din orașe ca Ferguson sau Baltimore (între 30 și 50 de procente) și absenteismul foarte rid­i­cat din sistemul școlar pentru co­mu­nitatea de culoare (49%).

Sunt realități deprimante, desigur. Dar e dis­cu­tabil dacă soluția statului generos, pe care ei o promovează cu aprindere, este răspunsul mi­raculos. Sună bine să spui că trebuie in­ves­tit mai mult în educație, dar dacă jumătate dintre părinți nu-și trimit copiii la școală sau dacă standardele şcolare sunt extrem de scă­zute, așa cum se întâmplă adesea și la noi în zonele rurale, mai mulți bani nu înseamnă au­tomat mai bine. Dacă principala temă expusă public este doar aceea că trebuie să alocăm mai mult unor categorii sociale fără a analiza și impactul real al acestor măsuri, fără a ve­dea dacă nu cumva avem o problemă cu sis­temul de valori din aceste comunități, nu e de mirare că membrii acestora vor aștepta la nesfârşit niște soluții din afară, din văzduh, fără a se implica personal mai deloc în re­zol­varea problemelor cu care se confruntă. Ma­rota acestor discuții este aceea că „sistemul e de vină“, că el trebuie schimbat. E tipul de platitudini, auzite des și la noi, care fac o bună impresie, dar nu rezolvă în fapt nimic. În acest fel, evităm o discuție serioasă legată de responsabilitățile concrete pe care le are fie­care persoană dintr-o comunitate față de ceea ce se întâmplă în jurul său.

Discuția e mai largă. De ce anumite co­mu­ni­tăți etnice sau religioase reușesc să se in­te­gre­ze în societate și să prospere, în timp ce al­tele rămân tributare sărăciei și violenței? Iată o întrebare importantă, dar greu de pus, pentru că încalcă principiile sacrosancte ale co­rectitudinii politice. Iar mass-media îşi asu­mă de regulă, de voie sau de nevoie, astfel de limitări. Punctele de vedere opuse, sau chiar mai nuanțate, sunt de cele mai multe ori explicit descurajate. De exemplu, faptul că s-a dezvăluit că tânărul de culoare împușcat în Ferguson jefuise un magazin înainte de a fi oprit de polițist a fost considerat de o serie în­treagă de comentatori și activiști drept o „pro­vocare“. Cu acest mod de a gândi e greu să în­țelegi cu adevărat problemele și cu atât mai pu­țin să le găsești o rezolvare de fond.